cimitir, nu m-a privit în ochi, nici măcar jumătate de faţă n-a-ntors spre mine. Şi soră-sa parc-ar fi dispărut cu totul, n-o auzeam respirînd. Şi nici pruncul. Şi tocmai din cauza pruncului, care devenise deodată liniştit, am început să mă gîndesc ce se-ntîmplă aici, ce-am făcut, şi de ce sînt toţi aşa?

— Pentru că-nţelesesem de-acum că se-ntîmplase ceva rău în timpul ultimei curse, de la mine de-acasă pîn-aici, sau poate chiar din clipa în care am plecat din Beer-Ora. Dar ce, ce se-ntîmplase, şi ce vor toţi de la mine? Doar astea nu sînt decît gînduri în mintea mea, pur şi simplu muşte care zboară prin creier, din gînduri nu se poate întîmpla nimic, nimeni n-are control deplin asupra gîndurilor lui, nu poţi să-ţi opreşti creierul, sau să-i spui să nu gîndească decît aşa sau numai aşa, n-am dreptate?

Tăcere în sală. Nu înalţă capul ca să ne privească.

Parcă încă s-ar teme de răspuns.

— Şi n-am înţeles şi n-am înţeles, şi n-aveam pe cine să-ntreb. Eram singur, şi din asta mi-a venit şi mi s-a instalat în cap un gînd nou, că probabil asta e, pe cît se pare, de-acuma asta e, am dat de-acum verdictul.

Iar îşi întinde braţele în sus şi în jos şi în părţi, caută cum să respire mai uşor. Nu se uită spre mine, dar eu simt că acum, poate mai mult decît în oricare alt moment din seara asta, el îmi cere să-l văd.

— Şi credeţi-mă că habar n-aveam cum de s-a-ntîmplat aşa. Că era de parcă asta ar fi fost ce-am hotărît. Şi imediat am încercat să-ntorc pe dos ceea ce-am gîndit, pe viaţa mea c-am încercat, vă jur, şi totodată mă-ntrebam de ce aşa deodată, ce mi-a venit, de ce aşa deodată mi-a ieşit o hotărîre ca asta? Pentru c-am avut în cap tot timpul cu totul altceva, şi toată viaţa am avut altceva în cap chiar fără să mă gîndesc, în general, cine s-a gîndit la asta? Glasul i s-a frînt într-un strigăt înspăimîntat. Şi cum de s-a-ntîmplat deodată-aşa şi nu altminteri? Şi de ce în ultimul moment am întors-o şi-am hotărît taman pe dos de cum voiam cu-adevărat, şi cum mi s-a-ntors pe dos toată viaţa într-o singură clipă numai din pricina unor gînduri, prostii de copil tîmpit…

Aterizează pe fotoliu.

— Acele cîteva clipe, mormăie el, şi toată călătoria, şi tot calculul infam… Îşi întoarce încet palmele şi se uită uluit la ele, cu o mirare în care e cuprinsă toată viaţa lui: Cum am devenit acolo abject, ce murdărie, Dumnezeule, cum de-am izbutit pînă-n măduva oaselor să…

Dacă cel puţin m-aş fi ridicat de pe nisip şi aş fi alergat spre el înainte ca el să se suie în maşină şi să plece. Chiar dacă eram în mijlocul instrucţiei. Chiar dacă plutonierul era cu el şi sigur că m-ar fi certat. Chiar dacă nu am nici o îndoială – şi pe cît se pare nici atunci nu am avut vreo îndoială – că din clipa aceea toţi cei de-acolo ar fi rîs de mine, m-ar fi transformat pe mine în sacul lor de box. În locul lui.

Îşi ia capul în mîini, îşi apasă tîmplele. Nu ştiu la ce se gîndeşte acum, dar eu mă ridic de pe nisip şi alerg spre el. Deodată îmi aduc aminte drumul cu o limpezime desăvîrşită. Cărarea de pietre văruite. Terenul pentru instrucţia de front, terenul cu drapelul. Corturile englezeşti cele mari. Barăcile. Sergentul strigă după mine, mă ameninţă. Mă fac că nu-l aud. Ajung la Dovală şi merg alături de el. El mă observă şi continuă să meargă, copleşit de greutatea rucsacului. Pare uluit. Întind mîna şi-i ating umărul, şi el se opreşte şi pare consternat. Poate că încearcă să înţeleagă ce mai vreau de la el după toate cîte s-au întîmplat aici. Care e acum situaţia dintre noi. Îl întreb: Ce s-a întîmplat? Unde te iau? Şi-atunci el dă din umeri şi se uită la plutonier şi îl întreabă ce s-a-ntîmplat. Şi atunci plutonierul îi răspunde.

Şi dacă plutonierul nu răspunde, atunci eu îl întreb pe Dovală din nou.

Şi el îl întreabă pe plutonier.

Şi tot aşa pînă cînd va spune.

Uneori mă gîndesc, spune el, că murdăria socotelilor ălora nu mi s-a resorbit în sînge nici pînă-n ziua de azi. Nici nu poate să se resoarbă. Cum să se resoarbă? O asemenea murdărie – caută cuvîntul potrivit, degetele lui mulg cuvîntul din aer – radioactivă, da, un Cernobîl privat, numai al meu, o clipă care-i suficientă pentru-o viaţă întreagă, pînă azi îmi otrăveşte orice lucru, orice lucru pe lîngă care trec. Orice om pe care-l ating.

Tăcere în sală.

— Sau mă-nsor cu el. Sau îl aduc pe lume.

Mă întorc şi arunc o privire spre tînăra care voise să iasă şi se întorsese. Plînge tăcut, cu faţa în palme. I se cutremură umerii.

Continuă, spune surd o femeie vînjoasă, cu o coamă de păr cîrlionţat. Dovală trimite o privire înceţoşată în direcţia vocii, încuviinţează din cap istovit. Şi abia acum îmi dau seama de ceva ce n-are preţ: nici măcar printr-o aluzie n-a amintit aici, de-a lungul întregii seri, că am fost cu el acolo, în tabără. Nu m-a denunţat.

— Ce-i de povestit. Am ajuns cu jeepul la Ghivat Shaul, şi acolo e fabrică, bandă rulantă, trei înmormîntări pe oră, tac tac tac, caută acu-n caru’ cu fîn. Am lăsat