de explozibil de plastic. Trimise două iscoade spre Clavières să vegheze drumul și să întoarcă localnicii din drum. Iscoadele pe care le alesese erau doi dintre băieții mai tineri și în timp ce se îndepărtau Nancy observă că Mateo îi urmărește, până dispărură după curba drumului.

– Îți faci griji pentru ei, Mateo? întrebă ea, dându-i explozibilul din rucsac și uitându-se cum face un cerc îngrijit în jurul trunchiului de copac.

– Nu. Doar că eu am douăzeci și trei de ani și ei mă fac să mă simt ca un bunic.

– De ce?

El înfipse un creion-detonator în încărcătură și strânse vârful de cupru.

– Foc!

Fugiră la o distanță sigură, în șanțul de la marginea drumului, ținându-și capetele jos.

– Pentru că, spuse Mateo, de parcă conversația lor nici nu fusese întreruptă, eu am pus mâna pe armă la șaisprezece ani și lupt încontinuu de atunci.

– Poate ar fi trebuit să pui mâna pe o fată, spuse ea.

El mormăi.

– Poate o să-ți dea Jean-Clair lecții. Mama lui mi-a spus că a frânt inimi în fiecare sat din Alpi. Părea mulțumită de asta.

Răspunsul lui în spaniolă, obscen probabil, se pierdu în bubuitura exploziei, apoi în crăpatul lemnului și în furtuna de frunze când copacul uriaș se prăbuși. Impactul făcu ca pământul să se cutremure. Nancy ridică capul. Perfect. Stejarul căzuse perpendicular pe drum.

Se cățără afară din șanț, își dădu jos rucsacul și scoase una dintre prețioasele grenade antitanc. Câți oameni o să trimită nemții? O izbi o imagine, adusă parcă de adierea vântului, cu oamenii lui Gaspard strânși în jurul vechii ferme, surprinși de un val de foc de artilerie, fântâni de țărână, urletul obuzelor, sânge și confuzie.

Nancy simți vântul primăvăratic pe față și își aminti de senzația aceea, un soi de bulbuceală în sânge, pe care o simțise când atacaseră turnul de emisie. Nu era frică, dar o stare de alertă stranie a simțurilor. Era ceva periculos de delicios în toată treaba aceea.

– Jean-Clair! Nu te mai holba la drum și vino să vezi ce face căpitanul Wake! spuse Mateo aspru.

Jean-Clair sări și Nancy aproape scăpă nenorocita de mină.

– Iscoadele o să fluiere dacă văd ceva, continuă Mateo. Tu cască ochii și învață.

Chiar așa. Nancy voia să găsească punctul ideal sub trunchiul prăbușit. Germanii vor fi nevoiți să folosească vehicule grele ca să mute monstrul ăla din drum și când acesta o să înceapă să se miște, grenada o să explodeze... dacă nu o vedeau. Se întinse pe burtă și se târî pe sub crengi. Mugurii de primăvară i se prindeau în păr. Era o grenadă Hawkins, era imposibil de aruncat departe, dar era o bestie fioroasă, adaptabilă, cu aproape un kilogram de explozibil înăuntru. Foloseau un detonator chimic, declanșat de presiune, așa că, chiar dacă nu erau grenade, erau perfecte ca mine pentru capcane de genul acela. O împinse în față și, folosindu-se de coate, se târî printre crengile îmbârligate ale stejarului, de-a lungul cărării cu pietriș, căutând o curbă în trunchi. Puțin mai departe. Se uită în stânga și-n dreapta, judecând distanța de la marginea drumului până deasupra locului în care se afla. Găsi un loc acceptabil, ascuns sub trunchiul copacului și suficient de departe astfel încât explozia să nu se răsfrângă doar asupra trunchiul, iar vehiculul să rămână nevătămat.

Scoase cuiul de siguranță, apoi auzi o cracă cum se rupe în timp ce trunchiul se lăsa spre ea. Scoase repede Hawkinsul cu vârfurile degetelor, grăbindu-se să-l dea la o parte, în timp ce trunchiul căzu chiar peste locul în care voia ea să pună nenorocita de grenadă.

Un val de sânge îi făcu mâna să zvâcnească. Așteptă să vadă dacă murise.

– Toate bune, căpitane? îl auzi pe Mateo întrebând.

– Brici, răspunse ea printre dinții încleștați.

Apoi respiră adânc, încet și repoziționă cu grijă Hawkinsul. Se strecură înapoi pe sub crengi, fiecare nerv era întins la maximum și se auzea.

Mateo o ajută să se ridice în picioare, iar ea își trecu mâna prin păr să scuture rămurelele. Locul părea nefiresc de tăcut sau poate asculta ea prea atent. Prinse zgomotul uneia dintre iscoade cum se apropia de ei.

Băiatul alerga spre blocadă de parcă îl avea pe Hitler însuși în spate.

– Copacul e pregătit! strigă Nancy spre el, el alunecă în pietriș când se opri și ocoli, ținându-și ochii ațintiți spre stejar, de parcă ar fi putut sări să-l atace.

– Ei bine? spuse Mateo morocănos când băiatul ajunse lângă ei.

– Doi kilometri distanță. Cred... cred că vreo mie de oameni. Și artilerie, cred, spuse gâfâind.

Mateo își aprinse o țigară.

– Doar nu veneau la petrecere cu baloane și confetti, puștiule.

Nancy îi aruncă o privire.

– Să ne așezăm pe poziții, ce zici?