— Cum! Există o trecătoare?

— Da, o trecătoare subterană pe care am numit-o Arabian-Tunnel. Se deschide sub Canalul de Suez şi răspunde în Golful Peluza.

— Dar istmul e alcătuit din nisipuri mişcătoare.

— Pînă la o anumită adîncime. Incepînd de la cincizeci de metri, are o temelie tare, de piatră.

— Cum aţi descoperit trecătoarea aceasta? Din întîmplare? îl întrebai din ce în ce mai uimit.

— Întîmplare şi raţionament, domnule profesor, ba chiar mai mult raţionament decît întîmplare.

   — Vă ascult, căpitane, deşi aproape că nu-mi vine să-mi cred urechilor.

— Aures habent et non audient{18}; totdeauna a fost aşa. Nu numai că trecătoarea există, dar am şi străbătut-o de mai multe ori. Altfel nu m-aş fi încumetat să intru azi în înfundătura asta a Mării Roşii.

— Vi s-ar părea prea mult dacă v-aş întreba cum aţi descoperit tunelul acesta?

— Între oameni care nu se vor despărţi niciodată nu mai pot fi secrete, îmi răspunse căpitanul Nemo.

Am tăcut, ca şi cum n-aş fi înţeles ultimele cuvinte ale căpitanului, şi am aşteptat să aud povestea.

— Domnule profesor, un simplu raţionament de naturalist m-a dus la descoperirea tunelului, pe care numai eu îl cunosc. Observasem că în Marea Roşie şi în Mediterana trăiesc mai multe specii de peşti absolut identici — ofidii, peşti din genul julis, lavraci sau lupi de mare, aterine, exoceţi etc. Fiind sigur de asta, m-am întrebat dacă nu cumva există vreo trecătoare între cele două mări. Dacă există, curentul subteran trebuia să meargă fără îndoială de la Marea Roşie spre Mediterana, din cauza diferenţei de nivel. Am pescuit deci o mulţime de peşti în preajma Suezului, le-am prins de coadă cîte un inel de aramă şi le-am dat drumul în mare. După cîteva luni am pescuit pe coastele Siriei cîţiva din aceşti peşti cu inele indicatoare. Astfel era dovedită comunicaţia între cele două mări. Am căutat cu Nautilus locul unde se afla, l-am descoperit, mi-am încercat norocul şi în curînd, domnule profesor, veţi trece şi dumneavoastră prin Tunelul meu arab!

Capitolul V ARABIAN-TUNNEL

În aceeaşi seară am povestit lui Conseil şi lui Ned Land, ştiind că-i va interesa, ceea ce aflasem de la căpitan. Cînd le-am spus că peste două zile vom fi în apele Mediteranei, Conseil bătu din palme de bucurie, dar canadianul înălţă din umeri.

— Un tunel submarin, strigă el, o comunicaţie între cele două mări! Cine a mai pomenit una ca asta?

— Prietene Ned, îi tăie vorba Conseil, despre Nautilus ai mai auzit vreodată? Nu! Şi cu toate astea există. Aşa că nu mai ridica din umeri cu atîta uşurinţă şi nu te mai îndoi de existenţa unor lucruri numai fiindcă tu n-ai auzit vorbindu-se despre ele.

— O să vedem noi! spuse Ned Land, clătinînd din cap. Aş vrea din toată inima să cred în acest tunel, să-l cred pe căpitan, şi facă Cerul ca Nemo să ne conducă în Mediterana!

Chiar în seara aceea, Nautilus, plutind la suprafaţa mării, se apropie de coasta arabă, la 21°30' latitudine nordică. Pe ţărm se zărea Djedah, important centru comercial al Egiptului, Siriei, Turciei şi Indiilor.

A doua zi, la 10 februarie, ivindu-se cîteva nave care pluteau în preajmă, Nautilus se cufundă, dar la amiază, cînd trebuia determinat punctul în care ne aflam, marea fiind pustie, vasul nostru urcă din nou pînă la linia de plutire. Atunci am ieşit pe punte împreună cu Ned şi cu Conseil. Spre răsărit se zărea nedesluşit coasta învăluită într-o ceaţă umedă. Cum stăteam de vorbă despre una, despre alta, rezemaţi de luntre, Ned Land, arătînd cu mîna spre un punct al mării, îmi spuse pe neaşteptate:

— Vedeţi ceva acolo, domnule profesor?

— Nu, Ned, am răspuns, ştii că n-am ochii dumitale.

— Uitaţi-vă bine, zise Ned, acolo, în faţă, la tribord, aproape la înălţimea farului! Nu vedeţi ceva care parcă se mişcă?

— Adevărat, spusei, după ce m-am uitat cu atenţie, zăresc ceva lung şi negru plutind pe apă.

— N-o fi cumva încă un Nautilus? îşi dădu părerea Conseil.

— De unde! răspunse canadianul. Dar aş putea să jur că-i un animal marin.

— Balenele trăiesc în Marea Roşie? se interesă Conseil.

— Da, băiete, i-am răspuns, au fost întîlnite uneori şi pe aici.

— Nici vorbă nu poate fi de balenă! făcu Ned Land, care nu pierdea din ochi obiectul semnalat. Balenele îmi sînt cunoştinţe vechi, aşa că nu m-aş putea înşela cu una, cu două.

— Să avem răbdare! spuse Conseil. Nautilus se îndreaptă într-acolo şi o să ştim îndată despre ce-i vorba. În adevăr, pata neagră ajunse curînd la numai o milă de noi. Părea o stîncă mare, ieşită în mijlocul apelor. Dar ce anume era, încă n-aş fi putut spune.

— Ia te uită! Merge! Se cufundă! strigă Ned Land. Mii de draci! Ce animal o fi ăsta? N-are coada despărţită în două cum au balenele sau caşaloţii, iar înotătoarele lui par nişte membre ciuntite.

— Atunci... am spus.

— Aha, urmă canadianul, s-a întors pe spate şi i se văd mamelele.

— E o sirenă, strigă Conseil, o sirenă adevărată, dacă nu vă e cu supărare.

Cuvîntul «sirenă» m-a pus pe calea cea bună şi am înţeles că animalul acela făcea parte dintre vieţuitoarele mării pe care basmele le-au schimbat în sirene —jumătate femei şi jumătate peşti.

— Nu, i-am spus lui Conseil, nu-i o sirenă, ci o făptură ciudată, ai cărei semeni abia dacă au mai rămas cîţiva aici, în Marea Roşie. E un dugong.

— Ordinul sirenienelor, grupul pisciformelor, subclasa monodelfinelor, clasa mamiferelor, încrengătura vertebratelor, răspunse Conseil.

Şi cînd Conseil vorbea aşa, nu mai rămînea nimic de adăugat. În timpul acesta Ned Land urmărea animalul şi ochii îi sclipeau de poftă. Îşi ridicase mîna ca şi cum s-ar fi pregătit să arunce o cange. S-ar fi spus că abia aştepta clipa în care avea să se azvîrle în apă să-l atace.

— Ah, domnule, făcu el cu glas tremurînd de emoţie, n-am vînat încă niciodată un animal «din ăsta»...

Vorbea ca un adevărat vînător de balene.

Tocmai atunci căpitanul Nemo ieşi pe punte şi zări dugongul. Înţelegînd dorinţa canadianului, îl întrebă de-a dreptul:

— Dacă ai avea o cange în mînă, meştere Land, n-ai arde de nerăbdare s-o