— Nici nu mai încape vorbă, domnule căpitan!

— Ţi-ar plăcea să-ţi reiei pentru o zi mesena de vînător şi să adaugi cetaceul acesta la lista celor pe care i-ai doborît pînă acum?

— Nu m-aş da înapoi.

— Bine, atunci poţi să încerci!

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Ned Land, cu privirea înflăcărată.

— Numai că te sfătuiesc să nu dai greş, urmă căpitanul. Şi asta, spre binele dumitale!

— Dugongul este primejdios cînd îl ataci? am întrebat eu, cu toate că Ned Land ridica din umeri.

— Da, cîteodată, răspunse căpitanul. Animalul se întoarce spre cei ce-l atacă şi le răstoarnă luntrea. Dar pentru meşterul Land nu-i nici o primejdie. El ocheşte repede şi are mîna sigură. Dacă l-am sfătuit să nu-l scape, e fiindcă dugongul e foarte gustos şi ştiu că meşterul Land nu se dă în lături de la o bucată bună.

— A! făcu Ned Land. Animalul ăsta mai e şi bun de mîncat, pe deasupra!

— Da, meştere Land. Carnea lui este foarte preţuită şi este păstrată în întreaga Malaezie numai pentru mesele prinţilor. Din pricina asta dugongul e vînat cu înverşunare, încît, ca şi lamantinul, care-i este rudă, se împuţinează văzînd cu ochii.

— Atunci, domnule căpitan, se amestecă în vorbă, plin de seriozitate, Conseil, dacă din întîmplare acesta este ultimul supravieţuitor al speciei sale, n-ar trebui cruţat în folosul ştiinţei?

— Poate că da, îi tăie vorba canadianul; dar în folosul bucătăriei este mai bine să-l vînăm!

— Atunci, apucă-te de lucru, meştere Land! spuse căpitanul. În clipa aceea, şapte oameni din echipaj, muţi şi netulburaţi ca întotdeauna, se urcară pe punte. Unul dintre ei ducea o cange şi o undiţă asemănătoare celor pe care le întrebuinţează vînătorii de balene. Luntrea fu scoasă de la locul ei şi coborîtă pe mare. Şase vîslaşi prinseră vîslele, cîrmaciul îşi luă locul său, iar Ned, Conseil şi cu mine ne aşezarăm în partea de dinapoi a luntrii.

— Dumneavoastră nu veniţi, căpitane? am întrebat.

— Nu, domnule, dar vă doresc vînătoare bună!

Împinsă de cele şase vîsle, luntrea se îndreptă repede spre dugongul care plutea la vreo două mile de Nautilus.

Cînd numai cîteva sute de metri ne mai despărţeau de cetaceu, luntrea îşi încetini mersul şi vîslele fură mînuite fără zgomot în apa liniştită. Ned Land, cu cangea în mînă, trecu în partea din faţă a luntrii, unde rămase în picioare. Cangea folosită la vînarea balenelor este legată de obicei cu o frînghie foarte lungă, care se desfăşoară repede cînd animalul rănit începe să fugă. Dar de data asta frînghia n-avea mai mult de douăzeci de metri, iar capătul ei era prins de un butoiaş care, plutind, trebuia să ne arate fuga dugongului pe sub apă.

Ridicîndu-mă în picioare, l-am văzut cît se poate de lămurit pe adversarul canadianului. Dugongul, căruia i se mai spune şi halicor, semăna foarte mult cu lamantinul. Corpul lui lung se termina cu o coadă foarte alungită, iar înotătoarele laterale se sfîrşeau prin nişte adevărate degete. Spre deosebire de lamantin, dugongul avea pe falca de sus doi colţi lungi şi ascuţiţi.

Exemplarul acesta, pe care Ned Land se pregătea să-l atace, era uriaş, avînd o lungime de cel puţin şapte metri. Plutea nemişcat, părînd că doarme la suprafaţa apei, lucru care nu putea decît să înlesnească prinderea lui.

Luntrea se apropie cu băgare de seamă pînă la cinci metri de el. Vîslele rămaseră nemişcate, afară din apă. Mă ridicai. Ned Land, puţin aplecat pe spate, îşi cumpănea cu dibăcie cangea.

Deodată se auzi o şuierătură şi dugongul dispăru. Fără îndoială că, deşi aruncată cu putere, cangea lovise numai apa.

103

— Mii de draci! strigă canadianul, furios. L-am scăpat.

— Nu, îi spusei eu, l-ai rănit, fiindcă se vede sînge, dar cangea n-a rămas înfiptă în corpul lui.

Marinarii vîsliră iarăşi şi cîrmaciul îndreptă luntrea spre butoiaşul care plutea pe apă. După ce cangea fu scoasă din apă, reîncepu urmărirea animalului.

Acesta se ridica din cînd în cînd la suprafaţă, ca să respire. Rana nu-l slăbise deloc, fiindcă fugea cu o viteză uimitoare. Luntrea, mînuită de braţe voinice, zbura pe urmele lui. De mai multe ori ea se apropia pînă la cîţiva metri de animal şi canadianul se pregătea să-şi arunce arma; dar dugongul se ferea, cufundîndu-se pe neaşteptate, şi nu mai putea fi atins.

E uşor de închipuit cît de furios şi nerăbdător era Ned Land. Îi trimitea bietului animal cele mai grozave înjurături ale limbii engleze. Cît despre mine, mi-era ciudă văzînd cum ştie dugongul să scape de toate şiretlicurile noastre.

L-am urmărit fără răgaz timp de o oră şi începusem să cred că va fi foarte greu să-l prindem, cînd animalului îi veni ideea nefericită de a se răzbuna, idee de care avea să se căiască mai apoi. Intenţia dugongului nu-i scăpă lui Ned Land.

— Atenţie! strigă canadianul.

Cîrmaciul rosti în limba lui neînţeleasă cîteva cuvinte, prin care fără îndoială că le spunea vîslaşilor să fie gata. Ajuns la douăzeci de picioare de luntre, dugongul se opri şi adulmecă fără de veste aerul cu nările lui largi aşezate nu pe marginile botului, ci deasupra lui. Apoi se avîntă, aruncîndu-se asupra noastră.

Luntrea, neputîndu-se feri de lovitură, se aplecă mult într-o parte, luînd o tonă sau două de apă; însă, datorită îndemînării cîrmaciului, fu lovită oblic şi nu în plin, astfel că nu se răsturnă. Ned Land, proptindu-se zdravăn, ciurui cu lovituri de cange animalul uriaş, care, înfigindu-şi dinţii în marginea de sus a luntrii, o ridică aşa cum un leu ar ridica o căprioară. Căzuserăm de-a valma, unii peste alţii, şi nu prea ştiu cum s-ar fi sfîrşit întîmplarea aceasta, dacă pînă la urmă canadianul, lovindu-l cu îndîrjire, n-ar fi nimerit vînatul drept în inimă.

Se auzi hîrjîitul dinţilor pe tablă şi dugongul dispăru trăgînd după el cangea. Dar curînd butoiaşul reveni la suprafaţă şi după cîteva clipe se ivi corpul animalului răsturnat pe spate. Luntrea se apropie, îl remorcă şi apoi se îndreptă spre Nautilus. Ca să urcăm dugongul pe punte a fost nevoie de macarale puternice: vînatul cîntărea cinci mii de kilograme. Tăierea lui s-a făcut sub supravegherea canadianului, care ţinea să ia parte la toate amănuntele operaţiei. În aceeaşi zi stewardul îmi