servi la prînz cîteva felii din carnea animalului pe care bucătarul bordului o gătise cu pricepere. Am găsit că era cum nu se poate mai bună, întrecînd chiar carnea de viţel sau de vacă.

A doua zi, 11 februarie, bucătăria lui Nautilus a avut parte de încă un vînat bun. Un stol de rîndunele de mare din specia «stera nilotica» s-a abătut peste Nautilus. Aceste păsări ce trăiesc în Egipt au ciocul negru, capul cenuşiu punctat, ochiul tivit cu puncte albe, spatele, aripile şi coada cenuşii, pîntecele şi gîtul alb, iar labele roşii. Au mai fost prinse şi cîteva duzini de raţe de Nil, păsări sălbatice, foarte bune la gust, care au gîtul şi partea de sus a capului albe, împestriţate cu negru.

Nautilus înainta cu o viteză potrivită. Hoinărea, cum s-ar spune. Am observat că, pe măsură ce ne apropiam de Suez, apa Mării Roşii devenea din ce în ce mai puţin sărată. Pe la cinci seara am ajuns în apropierea Canalului Ras Mohamed care formează extremitatea Africii pietroase, cuprinsă între Golful Suez şi Golful Acabah.

Nautilus pătrunse apoi în Strîmtoarea Jubal care duce la Golful Suez. În faţa noastră se înălţa un munte ce părea că stăpîneşte cele două golfuri ale Capului Ras Mohamed. Era muntele Oreb.

La ora şase, Nautilus, plutind cînd deasupra, cînd sub apă, trecu de-a lungul Tor-ului aflat în fundul unui golf ale cărui ape par vopsite în roşu, aşa după cum îmi spusese căpitanul Nemo. Veni apoi noaptea, cu liniştea ei adîncă, întreruptă doar din cînd în cînd de ţipătul pelicanului şi al unor păsări de noapte, de zgomotul valurilor ce se spărgeau în ţărmul stîncos sau de mugetul îndepărtat al vreunui steamer.

Între orele opt şi nouă, Nautilus rămase la cîţiva metri sub apă. După socoteala mea trebuia să fim foarte aproape de Suez. Prin geamul salonului vedeam funduri stîncoase viu luminate de farul nostru electric. Strîmtoarea părea că se îngustează din ce în ce mai mult.

La nouă şi un sfert, vasul se ridică din nou la suprafaţă. M-am urcat pe punte. Nerăbdător să străbat tunelul căpitanului Nemo, nu mai puteam sta locului şi am ieşit să respir aerul proaspăt al nopţii. Curînd se zări în întuneric o lumină ştearsă, decolorată de ceaţă, strălucind la o milă depărtare de noi.

— Un far plutitor, spuse cineva lîngă noi. M-am întors şi l-am recunoscut pe căpitan.

— E farul plutitor de la Suez, adăugă el. Peste puţin ajungem la intrarea tunelului.

— Cred că intrarea nu e uşoară.

— Nu, domnule. De aceea obişnuiesc să stau în cabina cîrmaciului, ca să conduc eu însumi manevra. Acum vă rog să coborîţi fiindcă Nautilus se va scufunda şi nu va mai ieşi la suprafaţă decît după ce vom străbate Arabian-Tunnel.

L-am urmat pe căpitan. Capacul se închise, rezervele de apă se umplură şi submarinul se cufundă la vreo zece metri adîncime. În clipa cînd mă pregăteam să pornesc spre camera mea, căpitanul mă opri.

— Domnule profesor, mă întrebă el, v-ar plăcea să mă însoţiţi în cabina cîrmaciului?

— Desigur, dar nu îndrăzneam să vă spun...

— Poftiţi, atunci. Veţi vedea tot ce poate fi văzut într-o navigaţie subterană şi submarină în acelaşi timp.

Căpitanul mă conduse spre scara centrală. Pe la mijlocul ei deschise o uşă, merse de-a lungul culoarului de sus şi ajunse la cabina pilotului, care, după cum am arătat, era la capătul punţii.

Cabina aceasta măsura vreo şase picioare pe fiecare latură şi semăna întrucîtva cu cele în care stau cîrmacii vaselor cu aburi de pe Mississippi sau de pe Hudson. În mijloc se mişca roata aşezată vertical, legată de cablurile cîrmei care duceau în partea de dinapoi a lui Nautilus. Patru ferestre rotunde de sticlă, tăiate în pereţii cabinei, îngăduiau omului de la cîrmă să vadă în toate direcţiile. Încăperea era întunecoasă, dar în scurtă vreme ochii mi se deprinseră cu întunericul şi-l zării pe cîrmaci, un om voinic, cu mîinile sprijinite de obada roţii. Afară, apele erau viu luminate de farul care bătea dinspre spatele cabinei, în celălalt capăt al punţii.

— Acum să căutăm intrarea! spuse căpitanul Nemo.

Cabina cîrmaciului era legată prin fire electrice de sala maşinilor şi căpitanul putea astfel să comande în acelaşi timp şi direcţia, şi mişcarea vasului. Apăsînd pe un buton de metal, el micşoră îndată viteza elicei.

Priveam în tăcere zidul înalt şi foarte abrupt care ne mărginea drumul, formînd o temelie puternică masivului nisipos de pe coastă. Am mers astfel timp de o oră de-a lungul lui, la o depărtare de numai cîţiva metri. Căpitanul Nemo nu pierdea din ochi busola, fixată în cabină pe două cercuri concentrice de suspensie. Făcea doar cîte un semn şi cîrmaciul schimba în fiecare clipă direcţia lui Nautilus.

Stînd lîngă fereastra de la babord, puteam vedea minunatele îngrămădiri de mărgean, zoofite, alge şi crustaceii ce-şi mişcau labele uriaşe pe care le scoteau din scobiturile stîncilor.

La zece şi un sfert, căpitanul Nemo trecu el însuşi la cîrmă. În faţa noastră se deschidea o galerie întunecoasă şi adîncă. Nautilus pătrunse în ea cu îndrăzneală. Se auzi un zgomot neobişnuit. Erau apele Mării Roşii, pe care înclinarea tunelului le zvîrlea spre Mediterana. Nautilus urma curentul cu iuţeala unei săgeţi, în ciuda sforţărilor maşinii care bătea apa mişcînd elicea în sens contrar, ca să reziste.

De-a lungul pereţilor înguşti ai trecătorii, nu mai vedeam acum decît fişii strălucitoare, linii drepte, brazde de flăcări, datorite vitezei şi luminii electrice. Îmi apăsam inima cu mîna, încercînd să-i potolesc bătăile.

La zece şi treizeci şi cinci de minute, căpitanul Nemo, lăsînd cîrma, se întoarse spre mine:

— Mediterana, îmi spuse el.

Tîrît de curent. Nautilus străbătuse Istmul Suez în mai puţin de douăzeci de minute.

 

 

 

Capitolul VI ARHIPELAGUL GRECESC

 

A doua zi, 12 februarie, în zori, Nautilus se ridică la suprafaţa valurilor. Alergai într-un suflet pe punte. La trei mile spre sud se zăreau abia desluşit înălţimile Peluzei. Un curent ne purtase dintr-o mare într-alta. Dar tunelul acela, uşor de coborît, cred că era cu neputinţă de urcat.

Pe la ora şapte, Ned şi Conseil veniră să-mi ţină tovărăşie. Cei doi prieteni nedespărţiţi dormiseră liniştiţi, fără să se sinchisească de isprăvile lui Nautilus.

— Ei, domnule naturalist, mă