— În clipa asta plutim pe apele ei, prietene Ned.

— Cum! strigă Conseil. Noaptea trecută...

— Da, noaptea trecută am străbătut în cîteva minute istmul acela de nestrăbătut.

— Nu cred nimic, răspunse canadianul.

— Să ştii că greşeşti, meştere Land, i-am spus eu. Vezi coasta aceea joasă care se rotunjeşte spre sud? E coasta egipteană.

— Astea-s poveşti, domnule! ripostă încăpăţînatul canadian.

— Odată ce domnul spune, nu poate fi altfel! îl contrazise Conseil.

— Dealtfel, Ned, însuşi căpitanul Nemo mi-a făcut cinstea de a-mi împărtăşi tainele tunelului său şi am stat lîngă el, în cabina cîrmaciului, cît timp l-a condus pe Nautilus prin strîmtoarea aceea îngustă.

— Auzi. Ned? facu Conseil.

— Dumneata, Ned, care ai ochii atît de buni, adăugai, ai putea zări uşor zăgazurile Port Said-ului, care se prelungesc în mare.

Canadianul se uită atent.

— În adevăr, aveţi dreptate, spuse el, iar căpitanul e un om şi jumătate. Iată-ne în Mediterana. Bun! Hai atunci să vorbim despre trebuşoara noastră, dar în aşa fel încît să nu ne audă nimeni.

Am înţeles unde voia să bată canadianul. M-am gîndit că tot mai bine e să stăm de vorbă dacă are chef, aşa că ne-am tras toţi trei sub far, unde nu ne puteau ajunge stropii valurilor.

— Şi acum, Ned, te ascultăm. Ce ai să ne spui?

— Ce am eu de spus e foarte simplu, răspunse canadianul. Acum sîntem în Europa; cer să plecăm de pe Nautilus, mai înainte ca toanele căpitanului Nemo să ne tîrască în fundul mărilor polare sau în Oceania.

Mărturisesc că discuţiile acestea cu Ned Land mă puneau totdeauna în mare încurcătură. N-aş fi vrut să fiu cît de cît o piedică a libertăţii tovarăşilor mei, dar, în acelaşi timp, nu simţeam deloc dorinţa să-l părăsesc pe căpitanul Nemo. Datorită lui şi aparatului său, îmi completam în fiecare zi studiile submarine şi-mi refăceam cartea despre adîncurile mărilor, la faţa locului. Voi mai găsi vreodată un asemenea prilej de-a cerceta minunile oceanului? Cu siguranţă că nu! Iată de ce nu mă puteam împăca cu gîndul plecării de pe Nautilus înainte de a se fi împlinit ciclul cercetărilor noastre.

— Prietene Ned, l-am întrebat, mărturiseşte cinstit, te plictiseşti pe bord? îţi pare rău că soarta te-a aruncat în mîinile căpitanului Nemo?

Canadianul rămase cîteva clipe tăcut.

— Să vă spun drept, îmi răspunse apoi, încrucişîndu-şi braţele pe piept, nu-mi pare rău de călătoria asta pe sub mări. Ba chiar voi fi totdeauna mulţumit că am făcut-o. Dar dacă am început-o, apoi odată trebuie s-o şi sfirşim, cel puţin aşa mi se pare.

— O vom sfirşi, Ned.

— Unde şi cînd?

— Unde? Habar n-am. Cînd? Nu ţi-aş putea spune, sau mai degrabă îmi închipui că se va sfirşi atunci cînd mările nu vor mai avea să ne arate nimic nou. Orice început trebuie să aibă şi un sfîrşit pe lumea asta.

— Sînt de aceeaşi părere cu domnul, interveni Conseil, şi cred că s-ar putea ca, după ce vom fi cutreierat toate mările globului, căpitanul Nemo să îngăduie ca să ne luăm zborul.

— Să ne luăm zborul! strigă canadianul. Poate vrei să zici să ne zboare creierii!

— Să nu vorbim fără rost, meştere Land, spusei eu. N-avem de ce ne teme din partea căpitanului, dar nu împărtăşesc nici părerea lui Conseil. Cunoaştem tainele lui Nautilus şi nu cred că Nemo ar primi să le afle toată lumea numai pentru plăcerea de a ne da nouă drumul.

— Atunci, ce mai nădăjduiţi? întrebă canadianul.

— Că se vor ivi anumite împrejurări, pe care le vom putea folosi şi pe care va trebui să le folosim poate peste şase luni, tot atît de bine ca şi azi.

— He-he! făcu Ned Land. Şi unde o să fim mă rog peste şase luni, domnule naturalist?

— Poate aici, poate în China. Ştii că Nautilus e un alergător sprinten. Străbate oceanele aşa cum străbate o rîndunică aerul sau un tren expres continentale. Nu ocoleşte mările umblate şi nu m-aş mira deloc dacă într-o bună zi s-ar apropia de coastele Franţei, ale Angliei sau ale Americii, de unde am putea încerca să fugim tot atît de bine ca şi de aici.

— Domnule Aronnax, răspunse canadianul, spusele dumneavoastră sînt greşite din capul locului. Vorbiţi mereu la viitor: «Vom fi acolo! Vom fi aici!» Eu, unul, vorbesc la prezent: «Sîntem aici şi nu trebuie să pierdem prilejul».

Strîns în chingi de judecata lui Ned Land, simţeam cum îmi fuge pămîntul de sub picioare. Ce să-i mai spun, ca să-l trag de partea mea ?

— Să ne închipuim, domnule,ceva imposibil, urmă Ned. Să ne închipuim, de pildă, că ar veni acum căpitanul Nemo şi v-ar oferi libertatea. Aţi primi-o?

— Nu ştiu, răspunsei.

— Şi dacă ar adăuga că a doua oară nu v-ar mai face hatîrul acesta ? Am rămas tăcut.

— Dar prietenul Conseil ce părere are? întrebă Ned Land.

— Prietenul Conseil, răspunse liniştit cel întrebat, n-are nimic de spus. E cu totul dezinteresat în chestiunea asta. Ca şi stăpînul său, ca şi prietenul său Ned, el e holtei. Nu-l aşteaptă acasă nici nevastă, nici copii, nici părinţi. Deoarece se află în slujba domnului profesor, gîndeşte şi vorbeşte ca el şi, spre marea lui părere de rău, nu trebuie să vă bizuiţi pe el ca să aveţi majoritatea. De faţă sînt numai două persoane: domnul profesor, de o parte, şi Ned Land, de cealaltă. Acestea fiind zise, prietenul Conseil ascultă, şi-i gata să ia note.

Am zîmbit fără să vreau cînd am văzut în ce măsură îşi nimiceşte Conseil personalitatea. La drept vorbind, însă, canadianul putea să se bucure că nu-l are împotriva Iui.

— Atunci, domnule, zise Ned Land, fiindcă Conseil nu există, să discutăm numai noi doi. Eu am spus ce am avut de spus şi m-aţi auzit. Care vă este răspunsul?

Eram nevoit să ajung la o concluzie şi nu puteam suferi şiretlicurile.

— Prietene Ned, spusei, iată-mi răspunsul: dreptatea şi argumentele mele sînt slabe faţă de ale dumitale. Nu trebuie să ne bizuim pe bunăvoinţa căpitanului Nemo. Ar trebui să fie cu totul neprevăzător ca să ne redea libertatea. Pe de altă parte, pe noi, aceeaşi prevedere