— Bravo, domnule Aronnax! Astea zic şi eu că sînt cuvinte înţelepte.

— Numai că aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unui singur lucru: trebuie ca prilejul să fie serios, trebuie ca întîia noastră încercare de fugă să izbutească; dacă dă greş cumva, nu mai găsim al doilea prilej, iar căpitanul Nemo n-are să ne-o ierte niciodată.

— Asta e cît se poate de drept! răspunse canadianul. Dar e acelaşi lucru dacă încercăm să fugim peste doi ani sau peste două zile. Deci problema rămîne aceeaşi: dacă împrejurările ne sînt prielnice, trebuie să le folosim.

— Ne-am înţeles! Şi acum te-aş ruga să-mi spui, Ned, ce înţelegi prin împrejurări prielnice?

— De pildă, dacă Nautilus s-ar apropia într-o noapte întunecoasă de ţărmul european.

— Ai încerca să scapi, înotînd?

— Da, dacă ţărmul ar fi de ajuns de aproape şi dacă vasul ar pluti la suprafaţa apei; nu, însă, dacă ţărmul ar fi departe şi vasul la adîncime.

— Şi în cazul acesta?

— Atunci aş încerca să pun mîna pe luntre. Mă pricep s-o conduc. Ne suim în ea, dăm drumul şuruburilor şi ne ridicăm la suprafaţă, fără ca măcar pilotul, care stă în partea de dinainte a vasului, să bage de seamă că am şters-o.

— Bine, Ned! Pîndeşte deci prilejul ăsta, dar nu uita că dacă dăm greş sîntem pierduţi.

— N-am să uit, domnule Aronnax.

— Şi acum, Ned, vrei să ştii tot ce cred eu despre planul dumitale?

— Fireşte, domnule.

— Ei bine, îmi închipui — nu spun nădăjduiesc — îmi închipui că prilejul despre care vorbeşti n-are să se ivească niciodată.

— Şi de ce. mă rog?

— Pentru că Nemo ştie prea bine că vom încerca să ne eliberăm, aşa că va fi cu ochii în patru, mai cu seamă cînd vom ajunge pe lîngă ţărmul european.

— Sînt de aceeaşi părere cu domnul! spuse Conseil.

— Vom vedea! se împotrivi Ned Land, scuturînd îndîrjit din cap.

— Şi acum, Ned, să ne oprim aici. Nici un cuvînt mai mult. În ziua cînd vei fi gata, dă-ne de veste şi te urmăm. Mă bizui cu totul pe dumneata.

Astfel se sfirşi o discuţie care avea să aibă mai tîrziu urmări dintre cele mai grave. Trebuie să arăt acum că faptele părură să adeverească prevederile mele, spre marea deznădejde a canadianului. N-avea oare căpitanul Nemo încredere în noi sau voia doar să se ferească de numeroasele nave ale tuturor naţiunilor, care brăzdau Mediterana ?

N-aş putea spune; dar Nautilus pluti aproape tot timpul sub apă şi departe de ţărmuri, cînd ridicîndu-se la suprafaţă, atît cît să se ivească deasupra valurilor numai cabina pilotului, cînd scufundîndu-se la adîncimi mari; între Arhipelagul grecesc şi Asia Mică n-am dat de fund nici la două mii de metri.

N-aş fi ştiut că trecem pe lîngă insula Carpathos, una din Sporade, dacă Nemo nu mi-ar fi arătat cu degetul un punct de pe hartă, amintindu-mi cunoscutul vers al lui Vergiliu:

Est în Carpathio Neptuni gurgite vates

Coeruleus{19}.

Situată între Rodos şi Creta, insula aceasta, numită astăzi Scarpanto, se spune că a fost odinioară sălaşul lui Proteu, bătrînul păstor al turmelor lui Neptun. Prin ferestrele salonului n-am putut vedea decît temeliile ei de granit.

A doua zi, 14 februarie, mă hotărîi să-mi petrec cîteva ore studiind peştii din arhipelag. Nu ştiu însă din ce pricină obloanele rămaseră închise. Determinînd poziţia lui Nautilus, băgai de seamă că se îndrepta spre Candia, vechea insulă Creta. În clipa îmbarcării mele pe Abraham Lincoln, locuitorii acestei insule se ridicaseră de la mic la mare împotriva despotismului turcesc. Dar ce urmări avusese răscoala nu puteam şti, şi nici căpitanul Nemo, care n-avea nici o legătură cu uscatul, n-ar fi putut să mi-o spună.

De aceea, seara, cînd am rămas numai noi doi în salon, n-am pomenit nici o vorbă despre răscoală. Dealtminteri, căpitanul părea tăcut, îngrijorat. Apoi, împotriva obiceiului, el porunci să se deschidă ambele obloane ale salonului şi, mergînd de la o fereastră la alta, cercetă cu atenţie apele. Cu ce scop? Nu puteam ghici; aşa că, văzînd cum stau lucrurile, începui să studiez peştii care mi se perindau prin faţa ochilor. Nu-mi puteam desprinde privirea de la minunile mărilor cînd, deodată, am fost izbit de o apariţie cu totul neaşteptată.

Din mijlocul apelor se ivi un om, un scufundător, purtînd la cingătoare o pungă de piele. Nu era un trup dus de valuri, ci un om viu care înota voiniceşte, dispărînd din cînd în cînd ca să respire la suprafaţă şi scufundîndu-se apoi din nou.

M-am întors tulburat spre căpitanul Nemo.

— Un om, un naufragiat! strigai eu. Trebuie să-l salvăm cu orice preţ.

Căpitanul se apropie de fereastră, fără să-mi răspundă. Omul se apropiase şi ne privea, cu faţa lipită de geam.

Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo îi făcu un semn. Scufundătorul îi răspunse mişcîndu-şi mîna, apoi se ridică la suprafaţa mării şi nu se mai ivi.

— Nu vă neliniştiţi, îmi răspunse căpitanul. E Nicolai, de la Capul Matapan, poreclit Peştele. E binecunoscut în toate Cicladele ca un scufundător fără pereche! Trăieşte mai mult în apă, unde se simte mai în elementul său decît pe pămînt, umblînd neîncetat de la o insulă la alta, pînă la Creta.

— Îl cunoaşteţi, domnule căpitan?

— De ce nu, domnule Aronnax?

După acest schimb de cuvinte, căpitanul Nemo se îndreptă spre un dulap de lîngă fereastra stînga a salonului. În apropierea acelui dulap se afla un cufăr legat în cercuri de fier, pe al cărui capac era prinsă o placă de aramă cu iniţiala lui Nautilus şi cu deviza: Mobilis în mobile.

Fără să pară stînjenit de faptul că mă aflam acolo, căpitanul deschise dulapul, care semăna cu o casă de bani. Înăuntrul lui se aflau numeroase lingouri de aur.

De unde venea metalul acela preţios, care reprezenta o sumă uriaşă ? De unde culesese căpitanul atîta bogăţie şi ce voia să facă cu aurul?

Priveam fără să scot un cuvînt. Căpitanul Nemo luă una cîte una bucăţile de metal şi le aşeză cu grijă în cufăr, pînă ce îl umplu. Am socotit că pusese acolo peste o mie kilograme