de aur, adică cinci milioane de franci. Închizînd cu grijă cufărul, căpitanul scrise pe capac o adresă în greaca modernă, după cît mi-am dat seama. El apăsă apoi pe un buton, al cărui fir făcea legătura cu postul echipajului. Patru oameni intrară îndată în salon şi împinseră cu greu cufărul afară. Am auzit apoi cum îl urcau pe scara de fier cu ajutorul macaralei. În clipa aceea, căpitanu] Nemo se întoarse spre mine:

— Aţi spus   ceva, domnule profesor? mă întrebă el.

— Nu, nimic, domnule căpitan.

— Atunci daţi-mi voie să vă urez noapte bună! Şi părăsi salonul.

Vă închipuiţi cît de nedumerit m-am întors în camera mea. Zadarnic am încercat să dorm. Căutam să fac o legătură între apariţia scufundătorului şi cufărul plin de aur. Curînd simţii, după legănarea vasului, că Nautilus se ridică la suprafaţă. Urmă un zgomot de paşi pe punte. Am înţeles că dezlegau luntrea şi o lăsau pe apă. Ea izbi o clipă învelişul lui Nautilus, apoi se făcu tăcere.

Două ore mai tîrziu, aceleaşi zgomote şi aceleaşi tropăituri răsunară din nou. Luntrea fu ridicată şi potrivită în găoacea ei, după care Nautilus se scufundă iar.

Aşadar, milioanele fuseseră trimise cuiva. În care punct al continentului? Cui le trimisese căpitanul Nemo?

A doua zi am povestit lui Conseil şi canadianului întîmplările din timpul nopţii care-mi stîrniseră atît de mult curiozitatea. Tovarăşii mei fură la fel de nedumeriţi.

— De unde o fi luînd atîtea milioane? se minună canadianul. La asta nu puteam să dau nici un răspuns. După dejun m-am dus să lucrez în salon. Mi-am scris însemnările pînă la cinci seara. Atunci — poate datorită unei stări personale — mi s-a părut că e atît de cald, încît a trebuit să-mi scot haina de byssus. Nu puteam înţelege de unde venea atîta căldură, căci nu ne aflam la latitudini înalte. Şi apoi, atîta timp cît Nautilus se afla sub apă, nu puteau avea loc schimbări de temperatură. M-am uitat la manometru. Arăta o adîncime de şaizeci de picioare, pe care căldura atmosferică n-ar fi putut să o atingă.

Am lucrat mai departe, dar căldura creştea din ce în ce, devenind de nesuferit.

«Nu s-o fi aprins ceva pe bordul vasului?» mă întrebai. Tocmai voiam să ies din salon, cînd intră căpitanul Nemo. Se apropie de termometru şi, după ce îl cercetă, se întoarse spre mine:

— Patruzeci şi două de grade, zise el.

— Văd, căpitane, răspunsei eu, şi dacă mai creşte căldura, s-a isprăvit cu noi.

— Ei, domnule profesor, căldura n-are să mai crească dacă n-o să vrem noi.

— Puteţi s-o micşoraţi cînd vreţi ?

— Nu, dar pot să mă îndepărtez de focarul care o produce.

— E un focar în afară?

— Fireşte. Plutim într-un curent de apă clocotită.

— E cu putinţă? strigai eu.

— Priviţi!

Obloanele se dădură în lături şi în faţa ochilor mei se ivi marea, în întregime albă. O pîclă de vapori sulfuroşi se desfăşura în mijlocul valurilor, care clocoteau ca apa dintr-un cazan. Mi-am sprijinit mîna pe geam, dar era atît de fierbinte, încît a trebuit să mi-o retrag numaidecît.

— Unde ne aflăm? am întrebat.

— Aproape de insula Santorin, domnule profesor; mai exact, în canalul care desparte Nea-Kamenni de Palea-Kamenni. Am vrut să vă arăt priveliştea neobişnuită a unei erupţii submarine.

— Credeam că a luat sfîrşit formarea acestor noi insule, răspunsei eu.

— Nimic încă n-a luat sfîrşit pe meleagurile astea vulcanice, îmi răspunse căpitanul Nemo, şi globul nostru e veşnic frămîntat aici de focuri lăuntrice. După Pliniu şi Cassiodor, în anul nouăsprezece al erei noastre a apărut o insulă nouă, Theia cea sfîntă, chiar în locul pe care s-au format de curînd insuliţele acestea. Apoi ea s-a prăbuşit într-o bună zi sub valuri, ca să se ivească din nou în anul şaizeci şi nouă şi să se prăbuşească pentru a doua oară. Din vremurile acelea şi pînă în zilele noastre activitatea plutonică a fost întreruptă. Dar la 3 februarie 1866, o nouă insuliţă, numită insula George, răsări în mijlocul unui nor sulfuros lîngă Nea-Kamenni, cu care se uni în a şasea zi a aceleiaşi luni. După 7 zile, la 13 februarie, apăru insuliţa Aphroessa, lăsînd un canal de 10 metri între ea şi Nea-Kamenni. Eram în apele acelea cînd s-a produs fenomenul, aşa că i-am putut observa toate fazele. Insuliţa Aphroessa, de formă rotundă, avea un diametru de 300 de picioare, alcătuită fiind din lavă neagră, sticloasă, amestecată cu bucăţi de feldspat. În sfîrşit, la 10 martie, se ivi lîngă Nea-Kamenni încă o insulă, şi mai mică, numită Reka; de atunci, cele trei insuliţe, unite laolaltă, formează o singură insulă.

— Şi canalul în care ne aflăm acum? întrebai eu.

— Iată-l! răspunse căpitanul Nemo, arătîndu-mi o hartă a arhipelagului. Vedeţi, am însemnat aici şi insuliţele cele noi.

— Dar canalul se va astupa oare cîndva?

— S-ar putea, domnule Aronnax, fiindcă din 1866 au mai apărut opt insuliţe de lavă, în faţa portului Sf. Nicolae de pe Palea-Kamenni. E deci limpede că Nea şi Palea au să se unească în curînd. Dacă în mijlocul Pacificului insulele sînt formate de infuzori, aici ele iau naştere datorită fenomenelor eruptive. Iată, domnule, ce se petrece sub valuri.

M-am întors spre fereastră. Nautilus nu mai înainta. Căldura devenise de nesuferit. Marea se colorase din alb în roşu, datorită unor săruri de fier care se aflau acolo din belşug. Cu toate că salonul se închidea ermetic, înăuntru pătrunsese un miros nesuferit de pucioasă şi zăream flăcări purpurii, a căror strălucire întuneca lumina electrică.

Eram transpirat din cale-afară, mă înăbuşeam, simţeam că încep să fierb. Da, simţeam cu adevărat că fierb!

— Nu mai putem rămîne în apa asta clocotită, i-am spus căpitanului.

— Nu, n-ar fi prudent, îmi răspunse netulburat Nemo. Căpitanul dădu ordin şi Nautilus viră, îndepărtîndu-se de cuptorul pe care nu-l putea înfrunta. Un sfert de oră mai tîrziu, respiram deasupra valurilor.

Atunci m-am gîndit că dacă Ned Land ar fi ales meleagurile acelea să fugim, n-am fi scăpat cu viaţă din marea de foc!

A doua zi, la 16 februarie, Nautilus ieşi din bazinul care atinge adîncimi de trei mii de metri între Rodos şi Alexandria şi, trecînd prin faţa insulei Cerigo, părăsi