— Şi nu uitaţi că asta era prima înmormîntare din viaţa mea, nici măcar nu ştiam unde să caut şi ce să caut şi unde-ar trebui să fie omul care-a murit, de unde-o să mi se ivească el deodată, şi dacă-l poţi vedea sau e-acoperit. Şi-am văzut oameni stînd grupuri-grupuri, fiecare grup în alt loc, şi n-am ştiut ce-aşteaptă ei, şi cine hotărăşte aici ce trebuie făcut.

— Şi-atunci am văzut de departe un bulgar roşcovan despre care ştiam că lucrează cu tata, era furnizor de creme şi şampoane, şi lîngă el una care lucra la Industria Militară, o şefă de tură de care mama se temea îngrozitor, şi puţin în spatele lor l-am văzut pe Silviu, asociatul lui taică-meu, cu un buchet de flori în mînă.

— Şi i-am spus şoferului c-am ajuns, şi el s-a oprit, m-a lăsat să mă depărtez niţel, mi-a spus ceva în genul: Fii tare, băiete. Şi mie, ăsta-i adevărul, mi-era greu să mă despart de el, şi nici măcar numele nu i-l ştiu, dacă din întîmplare e-aici în sală să ridice mîna, o să capete un drink în contul casei, nu?

După privirea intensă şi încăpăţînată pe care o aţinteşte spre sală s-ar zice că el crede cu deplină sinceritate că o asemenea posibilitate mai există.

— Unde eşti? rînjeşte el. Unde eşti tu, cel care-i păzeşti pe cei fără răutate, tu, care mi-ai spus bancuri tot drumul şi-ai minţit că participi la un concurs de bancuri. Nu de mult am verificat, sînt în cursul unui asemenea proces de lichidare de dosare, să nu mă-nţelegeţi greşit, fac ordine pe masa de lucru. Am făcut săpături aici, am întrebat acolo, am căutat pe Google, am căutat chiar în numere de pe-atunci ale săptămînalului armatei. N-a fost aşa ceva niciodată, nici un concurs de bancuri n-a fost în armată, el pur şi simplu a inventat asta pentru mine, şmecherul de şoferache, a vrut să mă capitoneze oleacă pe dinăuntru. Unde te afli tu acum, dulceaţă de om ce eşti…

— Acum urmăriţi-mă atent, nu-mi lăsaţi mîna din mîna voastră nici măcar o clipă. Şoferul s-a întors la jeep, şi eu m-am dus spre oamenii care stăteau acolo. Ţin minte că m-am dus încet, mergeam ca unul care păşeşte pe sticlă, aşa mergeam, şi numai ochii îmi fugeau nebuneşte. Uite-o vecină, care-ntotdeauna se ciondăneşte cu noi, fiindcă de pe rufele noastre, de pe toate bulendrele lui taică-meu, se scurg picături pe rufele ei, şi-acum ea e-aici. Şi uite-l pe doctorul care-i pune lui taică-meu ventuze cînd i se ridică tensiunea, şi uite femeia din orăşelul maică-mii, cea care-i aduce cărţi în poloneză, şi uite-l pe ăla şi uite-o pe aia.

— Erau acolo poate douăzeci de inşi. N-aveam habar că ştim atît de mulţi oameni. În mahalaua noastră oamenii abia dacă schimbau cu noi o vorbă. Poate de la frizerie? Nu ştiu. Nu m-am apropiat de ei. Nu l-am văzut pe el şi n-am văzut-o nici pe ea. Oamenii au băgat deodată de seamă că sînt acolo, m-au arătat unul altuia, au început să şuşotească între ei. Am lăsat rucsacul să-mi cadă de pe spate. N-aveam putere să mai car nimic.

Îşi îmbrăţişează trupul.

— Deodată s-a apropiat de mine un lungan cu barbă neagră în formă de mătură, unul de la pompele funebre şi mi-a spus: Tu eşti orfanul? Tu eşti orfanul lui Grinstein? Unde-ai fost pîn-acu’? Numai pe tine te aşteptăm! Şi m-a luat de mînă cu putere, mi-a sugrumat mîna, m-a tîrît după el, şi pe drum mi-a trîntit pe cap o kippa de carton…

Dovală mă priveşte, se agaţă de ochii mei. Îi dau tot ce am şi tot ce n-am.

— M-a adus la o clădire de piatră, m-a băgat înăuntru. Nu m-am uitat. Am închis ochii. M-am gîndit că poate tata sau mama o să fie acolo, o să mă aştepte. O să mă cheme pe nume. O s-aud vocea ei sau vocea lui. N-am auzit nimic. Am deschis ochii. Ei nu erau acolo. Numai un flăcău habotnic gras cu mînecile suflecate şi c-o sapă a trecut repede pe lîngă noi. Bărbosul m-a mai tîrît o bucată. Am traversat sala şi-am mai trecut de-o uşă. Am văzut că sînt într-o cameră mai mică, în care erau chiuvete mari într-o parte şi o găleată şi cîteva prosoape sau cearceafuri ude. Era acolo un cărucior lung aşa, şi pe el era un fel de pachet, învelit în pînză albă, şi am înţeles de-acum că asta-i, că acolo e-un om, şi lunganul mi-a spus: Cere iertare, şi eu…

Dovală îşi lasă capul în piept, se strînge în braţe cu putere.

— Eu nu m-am mişcat, şi lunganul mi-a înfipt de la spate un deget în umăr. Cere iertare, mi-a mai spus el o dată, şi eu am întrebat de la cine şi nu m-am uitat într-acolo, numai că deodată mi-a trecut prin cap că, de fapt, ăsta nu-i un pachet prea lung, atunci poate că nu e ea, nu e ea. Poate că degeaba mi-a fost teamă. Poate că doar creierul meu şi-a bătut joc de mine. Şi-am simţit atunci o fericire cum nu mai simţisem niciodată, nici înainte de asta, nici după asta, o fericire nebună, ca şi cum eu însumi în clipa aceea aş fi fost salvat de la moarte. Şi el m-a-mpuns înc-o dată în umăr: Haide-odată, cere iertare, şi eu am mai întrebat o dată: Dar de la cine? Şi-atunci i-a căzut fisa şi a-ncetat să mă-mpungă cu