– Sigur. Aşa o să fac, minţi ea, ştiind că nu ar face-o niciodată.

Se simţi indecent de mulţumită când el termină apelul. Încheierea lucrurilor funcţionase, evident, în ambele sensuri.

Oamenii nu aveau feţe. Cel puţin niciuna de care să fie conştient. Erau zeci de oameni, bărbaţi, femei, chiar şi copii. Erau în faţa lui. Alergând. Fugind ca vitele speriate de un carnivor. Ţipetele lor ameninţau să-i spargă timpanele. Cuvinte se desprindeau din zidul de sunete. Majoritatea erau strigăte de ajutor, rugi pentru milă, pentru viaţa lor. Oricât de tare alergau, el ţinea pasul cu ei.

Bizara învălmăşeală se petrecea într-un fel de sală elaborat decorată, cu caneluri de cristal care traversau plafonul bombat. Rânduri de scaune curbate împiedicau mulţimea frenetică ce alerga spre ieşiri. El nu voia să se întoarcă sau n-ar fi putut să se întoarcă. Nu ştia de ce anume încercau să scape. Se auziră nişte focuri de arme cu energie, iar oamenii se aruncară la pământ. El rămase însă în picioare, privind la corpurile lor culcate cu faţa în jos. Era cumva departe de groaza lor. Nu ştia cum de este posibil. Era acolo cu ei, era o parte din teroarea din jur. Apoi un fel de umbră alunecă pe podea, ceva ca nişte aripi de demon care se desfăceau.

Aaron se ridică în capul oaselor gâfâind şocat. Pielea îi era rece, umedă de sudoare. Inima îi bătea cu putere. Îi luă un moment să-şi dea seama unde se află. Luminile din cabina de dormit străluceau, arătându-i pereţii curbaţi ai panourilor de compartimentare. Clipi la ele în timp ce visul pălea.

Cumva ştia că imaginile ciudate erau mai mult decât un vis. Trebuie să fi fost amintiri din viaţa sa anterioară, un eveniment suficient de puternic pentru a se agăţa în interiorul neuronilor săi în timp ce restul identităţii îi fusese şters. Era curios şi descurajat în acelaşi timp.

În ce naiba am fost amestecat?

Dacă se gândea bine, indiferent ce provocase tărăboiul, nu arăta deloc mai rău decât tot ce generase misiunea lui până în prezent. Inima i se calmă fără niciun ajutor din partea biononicului. Respiră profund şi coborî din patul îngust.

– Unde ne aflăm? întrebă el unitatea de comandă a lui Artful Dodger.

– La şase ore de Anagaska.

– Bine. Se întinse şi îşi roti umeri. Dă-mi un duş, îi ceru el unităţii de comandă. Începe cu apă şi treci la spori când îţi spun eu.

Cabina începu să se schimbe, patul se retrase în perete, podeaua se întări luând forma unui carlaj alb-negru de marmură. Duze aurii ieşiră din fiecare colţ, începând să împrăştie apă caldă.

Chiar dacă originea Înaltă a navei era evidentă, descoperirea că era echipată cu un ultrapropulsor fusese o surpriză binevenită. Aaron crezuse că un astfel de lucru nu era decât un zvon. Atunci realizase că, probabil, lucra pentru una dintre facţiunile ANA. Găsea ideea chiar mai interesantă decât propulsorul. Însemna, de asemenea, că Pelerinajul era luat mult mai în serios decât credea lumea.

După ce sporii îi curăţară şi uscară pielea, se îmbrăcă într-un costum dintr-o bucată simplu, violet-închis, şi ieşi în holul principal. Cabina mică se retrase în lăcaşul din pereţii etanşi, lăsând mai mult spaţiu în hol. Cabina lui Corrie-Lyn era încă în funcţiune, o formă simplă, o umflătură proeminentă în holul semisferic. Sugestia lui de a împărţi aceeaşi cuşetă fusese întâmpinată cu o privire rece urmată imediat de:

– Noapte bună!

Probabil că nu va ieşi de acolo înainte să aterizeze.

Unitatea culinară îi oferi un mic dejun excelent cu omletă cu şuncă uscată Wiltshire şi pâine prăjită cu marmeladă englezească groasă. Aaron era, de fapt, un tradiţionalist. Aşa s-ar părea, medită el.

Corrie-Lyn ieşi din cabină în timp ce el ronţăia a treia felie de pâine prăjită. Era îmbrăcată într-o rochie tricotată din caşmir într-o culoare serioasă (pentru ea), turcoaz cu smarald, lungă până la genunchi, produsă de sintetizatorul navei. Cabina ei se scufundă înapoi în peretele etanş, iar ea colectă o ceaşcă mare de ceai de la unitatea culinară înainte de a se aşeza în faţa lui Aaron.

Să recunoască starea emoţională a unei persoane era o parte importantă din rutina de evaluare a lui Aaron. Dar în această dimineaţă Corrie-Lyn era de necitit, ca un solido dezactivat.

Se uită la el o vreme, în timp ce-şi sorbea ceaiul, aparent nederanjată de situaţia stânjenitoare.

– Te frământă ceva? întrebă el uşor, rupând tăcerea.

Faptul că el deschisese discuţia era grăitor. Nu erau multe persoane care să-l facă să se simtă stânjenit.

– Nu pe mine, spuse ea, un pic prea sincer.

– Adică? Oh, haide, eşti o femeie atrăgătoare. A trebuit să te întreb. Te-ai fi simţit probabil insultată dacă n-o făceam.

– Nu despre asta vorbesc. Îşi flutură mâna dispreţuitor. Ai avut un vis teribil.

– Eu… Vis?

– Ai uitat? Nu am devenit consilier al Visului Viu pentru că am un fund grozav. Mă cufund în visele oamenilor, le explorez starea emoţională şi încerc să-i ajut să se împace cu ceea ce sunt. Visele sunt revelatoare.

– Oh, la naiba! L-am lăsat să-mi scape în gaia-câmp.

– Cu siguranţă l-ai lăsat. Aş vrea să-ţi spun că eşti un individ foarte tulburat. Dar asta ar fi cu greu o revelaţie, nu-i aşa?

– Am avut partea mea de luptă. Deloc surprinzător că subconştientul meu scoate la iveală un rahat ca ăsta.

Ea îi adresă un mic zâmbet victorios.

– Dar tu nu-ţi aminteşti nicio luptă, nu-i aşa? Nu înainte de această încarnare specială. Asta înseamnă că oricare ar fi fost evenimentul la care ai participat a fost cu adevărat epocal ca să poată supravieţui în subconştientul tău. Tehnicile de ştergere sunt, în general, destul de bune în ziua de azi şi bănuiesc că ai avut acces chiar la cele mai bune.