de ani — arestarea fără judecată, folosirea prizonierilor de război ca sclavi, execuţiile publice, stoarcerea de mărturisiri prin tortură, luarea de ostatici şi deportarea depopulaţii întregi -toate acestea nu numai că au redevenit obişnuite, dar erau tolerate şi chiar ocrotite până şi de oameni care se considerau progresişti şi luminaţi. A mai trecut un deceniu de războaie naţionale, războaie civile, revoluţii şi contrarevoluţii, în toate regiunile globului, până ca SOCENG-ul şi teoriile sale rivale să iasă la rampă bine închegate ca doctrine politice. Ele fuseseră, însă, prevestite de diversele sisteme numite, cu un cuvânt, totalitare, apărute în prima parte a secolului; de mult timp se conturase, în liniile sale generale, lumea care avea să iasă din haosul perioadei respective. Se conturase, de asemenea, şi tipul de oameni care aveau să controleze această lume. Noua aristocraţie era constituită, în cea mai mare parte, din funcţionari, oameni de ştiinţă, tehnicieni, activişti sindicali, experţi în publicitate, sociologi, profesori, jurnalişti, economişti. Toţi aceşti oameni, care proveneau din clasa mijlocie salariată şi din pătura de sus a clasei muncitoare, s-au format şi s-au unit în lumea despuiată a industriei monopoliste şi a centralismului guvernamental, în comparaţie cu omologii lor din epocile trecute, erau mai puţin zgârciţi, mai puţin ispitiţi de lux, mai setoşi de putere pură şi, în primul rând, mai conştienţi de ce făceau şi mai decişi să anihileze opoziţia, oricare ar fi fost ea. Această din urmă deosebire este crucială, în comparaţie cu cea de astăzi, toate tiraniile din trecut au fost timide şi ineficace. Păturile conducătoare au avut întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, idei liberale şi şi-au permis să aibă puncte nevralgice peste tot, mulţumindu-se să considere numai actul în sine, fără să le intereseze ce gândeau cei pe care îi conduceau. După standardele de astăzi, până şi Biserica Catolică din Evul Mediu a fost tolerantă. Unul dintre motive, printre altele, este acela că, în trecut, nici un guvern nu avea puterea de a-şi ţine cetăţenii în permanenţă sub supraveghere. Apariţia tiparului, însă, a facilitat, iar filmul şi radio-ul au sprijinit manevrarea opiniei publice. O dată cu inventarea televiziunii şi cu acele progrese tehnologice care au făcut posibile recepţionarea şi transmiterea în acelaşitimp, cu ajutorul aceluiaşi aparat, viaţa particulară practic a luat sfârşit. Fiecare cetăţean sau, cel puţin, fiecare cetăţean care merită urmărit poate fi ţinut timp de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru sub ochii poliţiei şi în sunetele propagandei oficiale, cu orice alt canal de comunicare blocat. Acum a apărut, pentru prima oară, posibilitatea de a asigura nu numai o totală supunere faţă de voinţa Statului, ci şi o totală uniformitate a opiniei din partea tuturor cetăţenilor.

După deceniile revoluţionare cincizeci şi şaizeci, societatea s-a restructurat, ca de obicei, într-o parte de Sus, una de Mijloc şi una de Jos. Numai că noul strat de Sus, spre deosebire de toţi predecesorii săi, nu a acţionat din instinct, ci ştiind cu siguranţă de ce anume avea nevoie pentru a-şi menţine poziţia. De mult timp devenise limpede că singura bază cu adevărat solidă, pentru oligarhie, este colectivismul. Bogăţia şi privilegiile pot fi apărate cum trebuie numai atunci când sunt o proprietate de grup. Aşa-numita „abolire a proprietăţii private”, care a avut loc la mijlocul secolului, a însemnat, în realitate, concentrarea proprietăţii în şi mai puţine mâini decât până atunci; cu diferenţa, însă, că noii proprietari formau un grup, şi nu un număr de indivizi. Nici un membru al Partidului nu posedă, separat, nimic altceva decât mici obiecte strict personale, în comun, însă, Partidul stăpâneşte totul în Oceania, pentru că el controlează totul şi dispune de produsul muncii aşa cum socoteşte necesar, în anii imediat următori Revoluţiei, Partidul a putut ajunge în această Postură conducătoare aproape nestingherit, pentru ca întregul proces a fost prezentat ca un act de naţionalizare. S-a pornit întotdeauna de la premiza că, după exproprierea capitaliştilor, trebuie să urmeze socialismul; iar capitaliştii au fost cu adevărat expropriaţi — nimeni nu poate nega acest lucru. Fabrici, mine, pământ, case, mijloace de transport, totul le-a fost luat. Şi, din moment ce toate aceste bunuri nu mai constituiau proprietate privată, atunci însemna că formau proprietate publică. SOCENG-ul, care a izvorât din mai vechea mişcare socialistă, moştenindu-i frazeologia, a tradus în viaţă astfel principalul punct din programul socialist; rezultatul, prevăzut şi dorit dinainte, a fost inegalitatea economică devenită permanentă.

Dar problematica perpetuării unei societăţi ierarhizate este mai profundă decât atât. Există patru modalităţi în care un grup conducător poate cădea de la putere. Ori cedează în faţa unei cuceriri din exterior, ori guvernează atât de ineficient, încât masele se revoltă, ori permite apariţia unui grup de Mijloc puternic şi nemulţumit, ori îşi pierde încrederea în sine şi voinţa de a guverna. Aceste patru cauze nu se manifestă, de obicei, individual, ci sunt prezente, toate patru, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă o clasă conducătoare le-ar putea ocoli pe toate, atunci ea ar rămâne la putere definitiv. In ultimă instanţă, psihologia clasei conducătoare însăşi este factorul determinant.

După prima jumătate a acestui secol, cel dintâi pericol a dispărut cu totul. Fiecare dintre cele trei superputeri care îşi împart lumea astăzi este practic imposibil de cucerit şi nu ar putea fi cucerită decât prin nişte schimbări demografice lente şi uşor de evitat pentru un guvern cu puteri nelimitate. Şi al doilea pericol este numai teoretic. Masele nu se revoltă niciodată cu de la sine putere şi nu se revoltă niciodată numai fiindcă sunt oprimate.

Adevărul este că, atâta timp cât nu li se îngăduie să aibă termene de comparaţie, masele nici măcar nu-şi dau seama că sunt oprimate. Crizele economice care se iveau la tot pasul în trecut erau absolut netrebuincioase; astăzi, nu li se mai îngăduie să apară, dar sunt posibile şi se petrec, într-adevăr, alte dislocări, la fel de mari, care rămân, însă, fără vreun rezultat politic, pentru că nemulţumirea nu-şi poate găsi nicăieri o formă de exprimare, în ceea ce priveşte problema supra-producţiei, care mocneşte, în societatea modernă, încă de la dezvoltarea tehnicii maşiniste, ea este soluţionată