fie încrederea în ei înşişi, fie capacitatea de a guverna în mod eficient, fie şi pe una şi pe cealaltă. În această situaţie, ei sunt daţi la o parte de către cei de Mijloc, aliaţi, sub pretenţia luptei pentru dreptate şi libertate, cu cei de los. Îndată ce şi-au atins scopul, cei de Mijloc îi reduc din nou pe cei de los la vechea lor condiţie servilă, ei înşişi devenind cei de Sus. Curând după aceea, fie dintr-o categorie, fie din cealaltă, fie din amândouă deodată, se alege şi se desprinde un nou grup de Mijloc, iar competiţia se reia. Dintre cele trei categorii, numai cei de los nu reuşesc niciodată să-şi vadă idealul împlinit, nici măcar vremelnic. Ar fi o exagerare să spunem că, de-a lungul istoriei, nu s-a înregistrat nici un progres de ordin material. Chiar şi astăzi, într-o perioadă de declin, omul mediu trăieşte, fizic vorbind, mai bine decât trăia cu câteva sute de ani în urmă. Cu toate acestea, însă, nici îmbunătăţirea condiţiilor de viată, nici îmblânzirea obiceiurilor şi nici o reformă, nici o revoluţiei nu s-a apropiat nici măcar cu un deget de egalitatea între oameni. Din punctul de vedere al celor de los, toate schimbările istorice nu au reprezentat niciodată nimic altceva decât un nume diferit pus unor stăpâni noi.

Spre sfârşitul secolului XIX, mulţi gânditori au observat că schema se repeta. Astfel au apărut scoli filozofice care interpretau istoria ca pe un proces ciclic şi urmăreau să demonstreze că inegalitatea ar fi legea imuabilă a vieţii. Este de la sine înţeles că o asemenea doctrină şi-a găsit oricând adepţi, dar, în zilele noastre, ea se prezintă într-un mod esenţialmente diferit, în trecut, necesitatea ierarhizării societăţii a fost, în special, o doctrină a celor de Sus. Au propovăduit-o regii şi aristocraţii pe de o parte, iar pe de altă parte preoţii, avocaţii şi alte categorii care parazitau pe lângă cei dintâi, făgăduind, în acelaşi timp, o compensaţie în lumea fictivă de dincolo de mormânt. Cei de Mijloc au uzat întotdeauna de cuvinte precum „libertate”, „dreptate” şi „frăţie”, atâta timp cât erau angajaţi în lupta pentru putere. Acum, însă, ideea umanităţii fraternizate a început să fie asaltată de oameni care nu se aflau încă în situaţia de a dicta, ci doar sperau s-o atingă, această situaţie, în scurt timp. In trecut, cei de Mijloc au făcut revoluţii sub stindardul egalităţii şi, de îndată ce au răsturnat vechea tiranie, au instaurat una nouă, a lor. Noul grup de Mijloc şi-a proclamat, de fapt, tirania dinainte de a lua puterea.

Socialismul, care a apărut la începutul secolului XIX şi a reprezentat ultima treaptă a unei direcţii de gândire ce îşi împinge izvoarele înapoi în timp până la răzvrătirile sclavilor din Antichitate, se găsea încă profund infestat de utopismul epocilor anterioare. Dar fiecare variantă de socialism apărută 1900 a abandonat, din ce în ce mai deschis idealul instaurării libertăţii şi egalităţii. Noile mişcări, apărute la mijlocul secolului -SOCENG în Oceania, Neo-Bolsevismul în Eurasia si, în Estasia, Adoraţia Morţii, cum este denumită frecvent — şi-au stabilit în mod conştient drept ideal perpetuarea ne-libertăţii, a ne-egalităţii. Evident că aceste mişcări au răsărit din cele vechi şi au avut tendinţa de a le păstra denumirea şi de a le prelua ideologia. Dar, totodată, scopul fiecăreia dintre ele era stagnarea progresului şi oprirea istoriei într-un moment anume ales. Obişnuita, de-acum, mişcare de pendul urma să mai aibă loc o singură dată şi apoi să se oprească definitiv. Ca întotdeauna, cei de Sus aveau să fie răsturnaţi de către cei de Mijloc, care ar fi devenit ei înşişi cei de Sus; dar, de această dată, printr-o strategie conştientă, cei de Sus aveau să-şi menţină poziţia definitiv.

Noile doctrine au apărut, într-un anume sens, din cauza acumulării de cunoştinţe istorice şi a sporirii gradului de înţelegere a istoriei, care era aproape inexistent până în secolul XIX. Abia acum a putut fi înţeleasă evoluţia ciclică a istoriei; şi, dacă a putut fi înţeleasă, a putut fi şi modificată. Motivul esenţial a fost acela că, de la începutul secolului XX, egalitatea între oameni a devenit posibilă, cel puţin din punct de vedere tehnic. Deşi nimeni nu contestă că oamenii nu au, din naştere, aceleaşi calităţi şi că profesiile presupun specializare, ceea ce favorizează pe unii indivizi în dauna altora, totuşi distincţiile de clasă şi marile diferenţe de avuţie au încetat de a mai fi realmente necesare, în epocile anterioare, distincţiile de clasă fuseseră nu doar de neevitat, ci chiar de dorit. Preţul civilizaţiei a fost inegalitatea. Dezvoltarea, însă, a producţiei mecanizate a făcut ca situaţia să se schimbe. Chiar dacă a rămas necesar ca oamenii să presteze munci diferite, nu mai era necesar ca ei să trăiască la nivele sociale sau economice diferite. Iată de ce, din punctul de vedere al noului grup care era pe cale de a pune mâna pe putere, egalitatea între oameni nu mai constituia un ideal pentru care să lupte, ci o primejdie de care să se ferească, in vremurile primitive, era destul de uşor de crezut într-o societate a dreptăţii şi a păcii, care, de fapt, era imposibil de realizat. Imaginea paradisului terestru, în care oamenii trăiesc la un loc, înfrăţiţi, fără legi şi fără muncă brută, a bântuit închipuirea oamenilor timp de mii de ani. Această viziune aprins, întrucâtva, şi la grupurile care profitau concret de pe urma fiecărei schimbări istorice. Urmaşii revoluţiilor franceză, engleză şi americană credeau, oarecum, în propriile lor fraze despre drepturile omului, despre libertatea cuvântului, despre egalitatea în faţa legii şi aşa mai departe si, într-o anumită măsură, s-au lăsat influenţaţi de acestea. Dar, până la începutul deceniului patru al secolului XX, toate direcţiile mai importante din gândirea politică erau autoritare. Paradisul terestru a fost abandonat exact în momentul când a devenit realizabil. Orice teorie politic ă nou apărută, indiferent ce denumire îşi atribuia, se orienta către ierarhizare şi înregimentare, iar în contextul general de înăsprire a concepţiilor, care a apărut în jurul anului 1930, anumite practici care fuseseră abandonate de mult timp, unele de sute