cum se va vedea în continuare, el nu mai este decât o problemă strict internă, în trecut, cercurile conducătoare din toate ţările, deşi îşi recunoşteau interesele comune şi încercau să limiteze caracterul destructiv al războiului, se luptau unele cu altele şi întotdeauna învingătorul îljefuia pe cel învins, în zilele noastre, ele nu se mai luptă deloc unele cu altele. Fiecare grup conducător poartă războiul împotriva propriilor săi supuşi, iar scopul războiului nu este acela de a face sau de a împiedica anexiunile teritoriale, ci de a menţine intactă structura societăţii. De aceea, însuşi termenul „război” induce în eroare. Ar fi, probabil, potrivit să spunem că, devenind continuu, războiul a încetat să mai existe ca atare. Acea presiune specială pe care el a exercitat-o asupra oamenilor, de la sfârşitul epocii neolitice până la începutul secolului XX, a dispărut şi a fost înlocuită cu ceva total diferit. Efectul ar fi, în linii mari acelaşi dacă cele trei super-puteri, în loc să se lupte între ele, s-ar înţelege să trăiască într-o eternă pace, fiecare dintre ele rămânând neatinsă în interiorul frontierelor proprii. Pentru că şi în acest caz fiecare dintre ele ar continua să fie un univers zăvorit în sine, scăpat Pentru totdeauna de sub influenţa deschizătoare de ochi a primejdiilor din afară. Opace cu adevărat permanentă ar fi acelaşi lucru ca şi un război permanentizat. Aceasta este — deşi marea majoritate a membrilor Partidului o înţeleg numai într-un sens mai restrâns -semnificaţia ascunsă a sloganului Războiul este Pace.

Winston se opreşte din citit. Undeva, la mare depărtare, bubuie o rachetă, încă îl mai animă sentimentul reconfortant de a fi singur cu cartea interzisă, într-o cameră fără tele-ecran. Singurătatea şi siguranţa sunt nişte senzaţii palpabile, care se asociază într-un fel anume cu extenuarea lui fizică, ori cu perna moale a fotoliului, ori cu adierea care vine dinspre fereastră şi îi atinge atât de delicat obrazul. Cartea îl fascinează sau, mai degrabă, îi dă un altfel de sentiment de siguranţă. De fapt, nu-i spune nimic nou şi ăsta este unul dintre motivele pentru care îl atrage. Spune exact ce ar spune şi el, dacă şi-ar putea face ordine printre gândurile răvăşite. Este rodul unei inteligenţe asemănătoare cu a lui însuşi, dar cu mult mai puternică, mai sistematică şi mai puţin stăpânită de frică. Cele mai bune cărţi sunt cele care îţi spun ceea ce ştiai dinainte.

Dă să se întoarcă la capitolul întâi, când pe scări aude paşii Juliei şi sare din fotoliu s-o întâmpine. Ea îşi aruncă pe jos punga de hârtie şi i se aruncă în braţe. O săptămână şi ceva a trecut de când nu s-au mai văzut.

— Am primit cartea, zice el, dându-i drumul din braţe.

— Ai primit-o? Bine, zice ea fără să se arate prea interesată şi se aşează în genunchi lângă soba cu ulei, ca să pună de cafea.

Numai după o jumătate de oră de stat în pat mai reiau discuţia despre carte. S-a făcut deja seară şi destul de rece ca să trebuiască să tragă storurile. De jos, din curtea interioară, se aude cântecul atât de familiar şi târşâiala cizmelor pe dalele de piatră. Femeia cea tuciurie şi cu braţele roşii, pe care Winston a văzut-o încă de la prima lui vizită în camera domnului Charrington, parcă nu pleacă niciodată din curtea aia. La orice oră din zi merge în sus şi în jos între ligheanul de spălat şi sfoara de pus la uscat, iar când nu are gura plină de cârlige de rufe, se apucă de cântat. Julia se întinde pe o coastă, cu un aer că este gata să adoarmă. Winston întinde mâna după carte, pe care a lăsat-o să cadă lângă fotoliu, şi se ridică în capul oaselor, rezemat de tăblia patului.

— Trebuie s-o citim, zice el. Şi tu trebuie s-o citeşti. Toţi membrii Frăţiei trebuie s-o citească.

— Citeşte tu, zice Julia, care stă cu ochii închişi. Citeşte cu voce tare. Aşa-i cel mai bine. Că poţi să-mi explici şi mie pe măsură ce citeşti.

Ceasul arată ora şase, adică optsprezece. Mai au încă trei sau patru ore în faţă. Winston îşi aşează cartea pe genunchi, o deschide la capitolul întâi şi începe să citească:

IGNORANŢA ESTE PUTERE

De-a lungul întregii istorii, şi poate chiar de la sfârşitul neoliticului, în lume au existat trei categorii de oameni: cei de Sus, cei de Mijloc şi cei de Jos. Aceste grupuri au fost subîmpărţite în multe feluri, cu cele mai diverse denumiri, iar numărul de indivizi din fiecare grup, ca şi atitudinea unora faţă de ceilalţi au fost diferite de la epocă la epocă; dar structura societăţii nu s-a modificat, în esenţă, niciodată. Chiar şi atunci când au avut loc răsturnări de Proporţii sau schimbări aparent iremediabile, schema dinainte s-a reinstaurat, ca un giroscop care se întoarce de la sine în poziţia de echilibru, oricât de mult ar fi deplasat într-o parte sau în cealaltă.

— Julia, ai adormit? — întreabă Winston, întrerupându-şi cititul.

— Nu, nu, te ascult. Zi mai departe. E formidabil, răspunde Julia, tot cu ochii închişi.

— Bine. Aşaaa… unde rămăsesem?

Idealurile celor trei categorii sunt cu totul incompatibile între ele. Idealul celor de Sus este de a rămâne acolo unde se găsesc. Idealul celor de Mijloc este de a lua locul celor de Sus. Idealul celor de los, atunci când se întâmpla ca aceştia să aibă vreun scop în viaţă -pentru că este caracteristic celor de los faptul că sunt în prea mare măsură copleşiţi de greutăţile vieţii pentru a mai fi conştienţi şi de altceva în afară de existenta lor zilnică — este desfiinţarea tuturor diferentelor între oameni şi crearea unei societăţi în care toţi să fie egali. Aşa se face că, de-a lungul istoriei, între cele trei categorii s-a desfăşurat o luptă continuă, ale cărei linii generale au fost, practic, întotdeauna aceleaşi. Uneori, pentru o bună bucată de vreme, cei de Sus par a fi tari pe poziţie, dar, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, ei îşi pierd