ar vedea că şi aceia sunt oameni ca şi el şi că aproape tot ce i s-a spus despre ei este fals. Universul sigilat în care trăieşte el s-ar prăbuşi, iar teama, ura şi auto-mulţumirea de care depinde statutul lui moral s -ar destrăma, de aceea, fiecare dintre puteri îşi dă seama că, indiferent de câte ori ar trece dintr-o parte într-altă Persia, Egiptul, Java sau Ceylonul, frontierele Principale nu trebuie să fie traversate decât de bombe. In spatele acestei necesităţi se ascunde faptul, niciodată pomenit cu voce tare, dar înţeles, în mod tacit, şi luat ca atare, şi anume că în toate cele trei superputeri condiţiile de viaţă sunt aproximativ aceleaşi, în Oceania, doctrina oficială se numeşte SOCENG, în Eurasia — Neo-Bolşevism, iar în Estasia este denumită cu un cuvânt chinezesc tradus, de obicei, prin Adoraţia Morţii, dar redat poate mai bine prin Uitarea-de-Sine. Unui cetăţean al Oceaniei nu i se permite să cunoască nimic despre principiile celorlalte două doctrine; de la bun început i se insuflă ura faţă de ele, ca fiind nişte ultragii câineşti aduse moralei şi bunului-simţ. In realitate, între cele trei doctrine nu există nici o deosebire esenţială. Fiecare în parte defineşte aceeaşi structură piramidală, aceeaşi adoraţie faţă de un conducător semi-divin şi aceeaşi economie care funcţionează prin şi pentru o neîntreruptă stare de război. Concluzia este limpede: cele trei superputerinu numaicănu se potînvinge una pe alta, dar nu ar avea nimic de câştigat, dacă ar putea. Dimpotrivă, atâta timp cât rămân în conflict, se sprijină una pe alta, precum trei căpiţe de fin. Şi, evident, cercurile conducătoare din toate cele trei puteri în acelaşi timp sunt şi nu sunt conştiente de ceea ce fac. Ele şi-au dedicat viaţa cuceririi întregii lumi, dar tot ele ştiu că războiul trebuie să continue la nesfârşit, fără un rezultat decisiv. Faptul că nu există nici o şansă de cucerire face posibilă acea negare a realităţii care este trăsătura dominantă a SOCENG-ului şi a doctrinelor sale rivale. Ajungând aici, este necesar să repetăm ceea ce am afirmat mai devreme, şi anume că, devenind continuu, războiul şi-a modificat esenţa din temelii.

În trecut, prin definiţie, dacă se poate spune aşa, războiul era un lucru care, mai devreme sau mai târziu, se sfârşea, de obicei printr-o inconfundabilă victorie sau înfrângere. Tot în trecut, războiul era unul dintre principalele instrumente prin intermediul cărora societăţile omeneşti veneau în contact cu partea fizică a realităţii. Toţi conducătorii, din toate timpurile, au încercat să le impună supuşilor lor o viziune deformată asupra lumii, dar nici unul nu şi-a putut permite himere care aveau tendinţa de a şubrezi eficacitatea militară. Atâta timp cât înfrângerea însemna pierderea independenţei sau cine-ştie-ce altă consecinţă socotită în general indezirabilă, trebuiau luate măsuri serioase împotriva ei: nu puteai ignora faptele concrete, în filosofie, în religie, în etică sau în politică, doi şi cu doi puteau face cinci, dar, dacă proiectai un tun sau un avion, nu puteau face decât strict şi exclusiv patru. Naţiunile ineficace au fost întotdeauna cucerite, mai devreme sau mai târziu, iar lupta pentru eficacitate s -a situat întotdeauna la polul opus faţă de iluzii. Pe lângă asta, pentru a fi eficace, trebuia să fii în stare să înveţi lecţiile trecutului, ceea ce presupunea să ştii, cât-de-cât corect, ce s-a întâmplat în trecut. Evident, ziarele şi cărţile de istorie au fost întotdeauna înflorite şi părtinitoare, dar o mistificare de calibrul celei care se practică astăzi ar fi fost imposibilă. Pentru bunul-simţ, războiul era un termen sigur de comparaţie, iar în ceea ce priveşte clasele conducătoare, era, probabil, cel mai important termen de comparaţie, pentru că, dacă războaiele se puteau pierde sau câştiga, nici o clasă conducătoare nu putea fi cu totul iresponsabilă. Dar, atunci când războiul devine efectiv continuu, el şi încetează de a mai fi periculos. Dispare ceea ce se numeşte necesitate militară. Progresul tehnic poate stagna, iar faptele cele mai evidente Pot fi tăgăduite sau trecute cu vederea. Aşa cum am arătat, încă mai au loc cercetări orientate în direcţia războiului, care s-ar putea numi ştiinţifice, dar acestea nu sunt altceva decât nişte himere a căror incapacitate de a da vreun rezultat nu are nici o importanţă în practică. Eficacitatea, chiar şi aceea militară, a devenit inutilă. Nimic nu este eficace în Oceania, afară de Poliţia Gândirii. Din moment ce fiecare dintre cele trei superputeri este imposibil de cucerit, rezultă că fiecare este, de fapt, un univers separat, în interiorul căruia poate fi practicată în linişte aproape orice perversiune de gândire.

Realitatea nu-şi manifestă presiunea decât prin necesităţile vieţii curente — nevoia de apă şi de mâncare, de adăpost şi de îmbrăcăminte, nevoia de a nu înghiţi otravă sau de a nu cădea pe fereastră de la înălţime şi altele asemănătoare, între viaţă şi moarte, sau între plăcerea fizică şi durerea fizică mai există încă o diferenţă, dar atât. Neputând avea nici un contact cu lumea exterioară sau cu trecutul, cetăţeanul Oceaniei trăieşte ca un om aflat în spaţiul interstelar, care nu are cum şti dacă stă cu capul în sus sau în jos. Conducătorii unui asemenea stat sunt absoluţi, aşa cum nu puteau fi nici măcar faraonii egipteni sau cezarii de la Roma. Ei sunt obligaţi să facă două lucruri: primul, să nu-şi lase supuşii să moară de foame într-un număr prea mare, pentru a nu crea o problemă insurmontabilă, de ordin administrativ; al doilea, să se menţină la acelaşi nivel scăzut al tehnicii militare ca şi rivalii lor. Odată realizat acest minim necesar, îşi pot permite să sucească realitatea oricum doresc.

De aceea, judecat din perspectiva războaielor trecute, cel de astăzi nu este decât o impostură se aseamănă cu luptele dintre anumite rumegătoare, ale căror coarne sunt aşezate într-un asemenea unghi, încât, atunci când se luptă între ele animalele nu se pot împunge — ci doar împinge — unul pe celălalt. Dar, deşi este nereal, războiul nu este şi lipsit de sens: el consumă surplusul de bunuri de larg consum şi ajută la menţinerea acelui climat psihologic de care are nevoie o societate ierarhizată pentru a supravieţui. Aşa