parcarea din zona de servicii Fujigawa de pe autostrada Tomei, era deja trecut de ora opt seara. Nakata şi-a luat Traista şi umbrela şi a coborât de pe scaunul înalt de lângă şofer.

  — Sper să găseşti altă maşină de aici, îi zise şoferul scoţând capul pe geam. Întreabă în jur şi trebuie să dai măcar de una.

  — Vă mulţumesc mult. L-aţi ajutat enorm pe Nakata.

  — Ai grijă, zise şoferul, apoi ridică mâma şi plecă.

  Fu-ji-ga-wa, spusese şoferul. Nakata nu avea nici cea mai vagă idee unde este Fujigawa. Ştia doar că ieşise din Tokyo şi că se îndrepta către vest, puţin câte puţin. O ştia instinctiv, chiar dacă nu avea busolă şi nu putea să citească hărţi. De aici trebuia să ia altă maşină care mergea spre vest.

  I se făcuse foame şi s-a hotărât să mănânce un ramen1.

  S-a gândit că ar fi mai bine să nu se atingă acum de onigiri şi de ciocolata din geantă, ci să le păstreze în caz de urgenţă. Neputând să citească, i-a luat mult timp până a înţeles care era sistemul. Înainte să intre în restaurant, trebuia să cumpere un tichet de masă. Acestea erau puse în vânzare la un automat şi Nakata s-a văzut nevoit să ceară ajutor. „Am vederea foarte slabă şi nu văd să citesc”, a spus el şi atunci o femeie între două vârste a băgat în locul lui banii în aparat, a apăsat butonul şi i-a înmânat restul. Nakata învăţase din experienţă că e mai bine să ascundă faptul că <notă>

  1 tip de supă cu tăiţei chinezeşti.

  Nu ştia să citească, pentru că, dacă o spunea, uneori lumea se uita la el ca la o arătare.

  Şi-a pus apoi geanta pe umăr, şi-a luat umbrela şi a intrat în vorbă cu oamenii din jur care aduceau a şoferi de camion. „Eu mă îndrept către vest, puteţi să mă luaţi şi pe mine cu maşina?” întreba el înjur. Oamenii îl priveau, se uitau la cum era îmbrăcat, apoi clătinau din cap. Era ciudat să vezi un bătrân făcând autostopul şi ei se fereau instinctiv de tot ce era ciudat. Îi răspundeau că le pare rău, dar firma la care lucrează le interzice să ia persoane străine în maşină.

  Durase destul de mult să ajungă din Nakano pe autostradă. Nakata nu mai ieşise niciodată din cartierul său şi nu ştia nici unde se află intrarea pe autostrada Tomei.

  Pentru autobuzele orăşeneşti, dacă avea nevoie, putea folosi permisul special, dar cu metroul sau trenul, unde trebuia să cumpere bilet, nu mersese niciodată singur.

  Îndesase în geantă nişte schimburi, articole de baie şi ceva de mâncare, pusese cu grijă în borseta de brâu banii ascunşi sub rogojină, îşi luase umbrela cea mare şi la ora zece dimineaţa ieşise din casă. „Nu vă supăraţi, cum aş putea să ajung până la autostrada Tomei?” îl întrebase el pe şoferul autobuzului, dar acesta îl luase în râs.

  — Autobuzul ăsta nu merge decât până la staţia Shinjuku. Autobuzele orăşeneşti nu circulă pe autostradă.

  Trebuie să iei un expres.

  — De unde aş putea lua un expres care circulă pe autostrada Tomei?

  — De la staţia Tokyo, spuse şoferul. Mergi acum până la Shinjuku, iei trenul până la staţia Tokyo, îţi cumperi de acolo un bilet cu loc şi te urci în expres. Aşa ajungi pe autostrada Tomei.

  Nakata nu a prea înţeles, dar a mers cu acel autobuz până la staţia Shinjuku. Acolo a descoperit un oraş uriaşErau atât de mulţi oameni pe stradă, încât de-abia putea sa meargă. Erau o groază de trenuri şi Nakata nu avea nici cea mai vagă idee pe care trebuia să-l ia ca să ajungă la staţia Tokyo. Evident, nu putea să se ghideze după indicatoare.

  Le-a cerut îndrumări câtorva oameni, dar explicaţiile lor erau prea rapide şi prea complicate, pline de substantive proprii pe care nu le mai auzise niciodată şi pe care nu reuşea să le ţină minte. E ca şi cum aş vorbi cu domnul Kawamura, şi-a zis Nakata în sinea lui. O variantă era să întrebe la o secţie de poliţie, dar îi era teamă să nu fie luat drept un bătrân senil şi să fie reţinut (lucru care i se mai întâmplase o dată). Învârtindu-se prin jurul gării, a simţit că i se face rău de la aerul poluat şi de la gălăgie. A apucat-o pe o străduţă mai puţin populată şi a ajuns la un mic parc amenajat în mijlocul unui complex de zgârie-nori, unde s-a aşezat pe o bancă.

  Nakata a stat acolo mult timp, complet pierdut. Din când în când mai spunea câte ceva ca pentru sine şi îşi freca cu palma părul tuns scurt. În parc nu era nici o pisică. A apărut un corb care a început să răscolească prin coşurile de gunoi. Nakata şi-a ridicat de câteva ori privirea spre cer ca să vadă pe unde era soarele. Din cauza gazelor de eşapament, cerul avea o culoare stranie.

  La ora prânzului, oamenii care lucrau în clădirile apropiate au ieşit în parc să mănânce. Nakata a mâncat şi el chiflele cu gem de fasole pe care şi le luase la pachet şi a băut ceai din termos. Pe banca de lângă el stăteau două tinere şi Nakata le-a întrebat cum să ajungă la autostrada Tomei. Cele două i-au spus acelaşi lucru ca şoferul de autobuz, şi anume să ia un tren de pe linia Chuo până la staţia Tokyo, iar de acolo un expres.

  — Am încercat să fac asta, dar nu am reuşit, le spuse el smcer. Nakata nu a mai ieşit până acum din sectorul Nakano. Nu ştiu cum să iau trenul, pot să merg doar cu autobuzul. Nu ştiu să citesc şi nu pot să-mi cumpăr bilet.

  Am ajuns până aici cu autobuzul, dar nu izbutesc să merg mai departe.

  Fetele au fost uimite la auzul acestor cuvinte.