degetul şi a-ntrebat: Nu ştii? Şi i-am spus că nu. Şi el s-a speriat: Nu ţi-au spus? Şi eu am mai spus o dată: Nu. Şi el s-a aplecat pîn-a ajuns la înălţimea mea şi i-am văzut ochii în faţa mea, şi el mi-a spus cu linişte şi cu delicateţe: Dar asta aici e maică-ta.

— Şi pe urmă ce mai ţin minte? Ţin minte, ţin minte, măcar de n-aş ţine minte atît de bine, poate c-ar rămîne loc în cap şi pentru altele. Ăla de la pompele funebre m-a luat imediat înapoi în încăperea cea mare, şi acolo înăuntru erau de-acum oamenii pe care mai înainte îi văzusem afară, şi cînd am intrat ei s-au despărţit în două grupuri, şi l-am văzut pe taică-meu rezemat de umărul asociatului lui, abia se ţinea pe picioare, era ca un prunc agăţat de Silviu şi nici măcar nu m-a văzut. Şi eu m-am gîndit, ce m-am gîndit…

Răsuflă adînc, mult mai adînc decît îi e tot trupul.

— M-am gîndit că trebuie să mă duc la el, să-l îmbrăţişez. Şi nu eram în stare să fac un pas, şi precis nu puteam să-l privesc în ochi. Şi oamenii spuneau în spatele meu: Haide, du-te la tata, du-te-odată la tata, trebuie să spui kadiş. Şi Silviu i-a şoptit că sînt acolo, şi el şi-a ridicat capul, şi a făcut ochii mari de parcă l-ar fi văzut pe Messia. Şi l-a lăsat pe Silviu, şi-a venit înspre mine clătinîndu-se şi cu braţele deschise şi striga şi plîngea numele ei şi numele meu laolaltă. Şi l-am văzut deodată bătrîn, plîngînd lîngă toţi în idiş că n-am mai rămas acum decît noi doi, şi cum de ni s-a-ntîmplat o asemenea nenorocire, şi de ce-am meritat asta, doar n-am făcut nici un rău nimănui. Şi eu nu m-am mişcat, nu m-am mişcat spre el, şi doar m-am uitat la mutra lui şi m-am gîndit ce nătărău e că nu pricepe că s-ar fi putut întîmpla ca totul să fie absolut invers, chestie de-un milimetru încolo sau încoace şi totul putea fi invers, şi dac-o să mă îmbrăţişeze acum sau dac-o să mă atingă numai, o să-l lovesc, o să-l omor, sînt în stare, pot orice, tot ce spun eu să se-ntîmple se-ntîmplă. Şi în clipa în care-am gîndit asta, trupul meu m-a-ntors pe dos. Dintr-un salt m-a azvîrlit în mîini şi kippa mi-a căzut de pe cap şi am auzit cum toţi răsuflă şi se face linişte.

— Am început s-alerg şi el alerga după mine, şi încă nu pricepuse şi îmi striga în idiş să mă opresc, să mă-ntorc, iar eu eram tot pe dos, eu întorc totul pe dos. Şi-am văzut de jos cum toţi oamenii se trag la o parte cînd trec printre ei, şi-am ieşit de-acolo şi nimeni n-a avut curaj să mă oprească. Şi el alerga după mine şi striga şi plîngea, pînă cînd s-a oprit la intrarea în încăpere. Şi-atunci şi eu m-am oprit pe teren şi-am stat aşa şi ne-am privit unul pe celălalt. Eu aşa şi el aşa, şi-atunci am văzut cu adevărat că el nu face două parale fără ea, şi că toată puterea lui în viaţă venea de-acolo că ea era cu el. Într-o singură clipă devenise o jumătate de om.

— Şi el se uita la mine, şi i-am văzut ochii apropiindu-se încet-încet unul de altul, şi am simţit deodată că acum începe să-nţeleagă. Nu ştiu cum, pentru lucrurile astea avea simţuri de necuvîntător. N-o să mă convingeţi că nu: într-o clipă a-nţeles tot ceea ce eu făcusem în drum spre cimitir şi tot calculul meu împuţit. Într-o singură clipă a citit pe faţa mea totul. Şi şi-a ridicat mîinile şi, cred, e mai mult ca sigur, că m-a blestemat. Pentru că i-a ieşit un urlet cum n-am auzit niciodată la un om. Un urlet ca şi cum l-aş fi omorît. Iar eu în clipa aceea am căzut, mi s-au muiat mîinile şi m-am prăbuşit pe asfalt.

— Oamenii care erau pe acolo, pe teren, se uitau la mine şi la el. Nu ştiu ce mi-a spus, cum a blestemat, poate că totul n-a fost decît în capul meu, dar i-am văzut faţa şi am simţit că era un blestem cumplit, şi pe-atunci încă nu ştiam că blestemul ăsta o să mă urmărească toată viaţa, dar aşa a fost, oriunde m-am dus, oriunde-am fugit.

— De necrezut, pentru prima oară mi-a trecut atunci prin cap că poate eu n-am înţeles nimic, şi că el era într-adevăr gata să zacă în cărucior în locul ei. Cu ea nu făcea nici un fel de socoteli, o iubea cu adevărat.

Trupul i s-a muiat. Ei, ce, mormăie el şi parcă se stinge pentru încă o clipă îndelungată.

— Şi-atunci el mi-a făcut aşa cu mîna, a renunţat la mine, şi s-a răsucit şi s-a-ntors să continue înmormîntarea, şi eu m-am ridicat şi am fugit printre oameni şi maşini, şi ştiam de-acum că asta-i, nu mă-ntorc acasă, casa mea s-a-nchis pentru mine.

Îşi pune încet termosul la picioare. Şi-a lăsat capul în piept, ca în clipa în care a început să spună povestea.

— Unde mă puteam duce? Cine m-aştepta? Prima noapte am dormit în adăpostul şcolii, şi a doua noapte în magazia unei sinagogi, şi a treia noapte m-am tîrît de-acum acasă cu coada-ntre picioare. Şi el mi-a deschis uşa. N-a scos un cuvînt despre ce-a fost. Mi-a pregătit cina ca de-obicei, dar fără să vorbească, nici cu mine, nici cu el însuşi.

Dovală îşi îndreaptă spinarea. Capul i se leagănă pe gîtul subţire.

— Şi aşa a-nceput viaţa noastră