Tăcere. Nimeni nu mişcă.

Trece o clipă, mai trece una. Şeful sălii se uită în dreapta şi în stînga, tuşeşte ca să-şi dreagă glasul, se bate cu amîndouă mîinile pe coapsele groase, se scoală în picioare şi începe să întoarcă scaunele pe mese. Oamenii se ridică şi ies în linişte fără să se privească unul pe altul. Ici-colo o femeie dă din cap către Dovală. Faţa lui e stinsă. Femeia voinică şi cu părul argintiu se apropie de scenă şi se desparte de el cu o înclinare a capului. Cînd, în drumul ei spre ieşire, trece pe lîngă masa mea, pune pe ea un bileţel împăturit. Observ cutele de zîmbet din jurul ochilor ei înlăcrimaţi.

Am rămas în trei. Femeia cea mărunţică îşi ţine poşeta roşie cu amîndouă mîinile, stă lîngă scaunul ei, se reazemă pe un picior. E atît de scundă, Euricleea cea mică. Ea aşteaptă, îl priveşte cu speranţă. El se întoarce încet din locul unde era cufundat, îşi înalţă capul spre ea şi surîde.

Noapte bună, Cuţa, spune el, nu sta aici, şi nu umbla pe jos. Ăsta-i un cartier deocheat. Ioav! Strigă în direcţia intrării: Comandă pentru ea un taxi. Scade-l din nota mea dac-a mai rămas ceva acolo.

Ea nu se mişcă. Parcă a prins rădăcini.

El coboară greoi de pe marginea scenei în sală şi se opreşte lîngă ea. E chiar mai scund decît arăta pe scenă. Se apleacă spre ea cu un fel de farmec cavaleresc de modă veche, o sărută pe obraz şi se dă un pas înapoi. Ea încă nu se mişcă. Stă în vîrful picioarelor, cu ochii închişi, şi se întinde toată către el. El se apropie din nou de ea, o sărută pe buze.

Îţi mulţumesc, Cuţa, îi spune, îţi mulţumesc pentru tot. N-ai idee.

Cu plăcere, spune ea cu acea seriozitate a ei la obiect, dar faţa i se îmbujorează şi pieptul de pasăre i se umflă. Se răsuceşte şi iese cu un şchiopătat uşor, cu gura rotunjită într-un zîmbet de fericire neîntinată.

Acum sîntem în sală doar eu şi cu el. Stă în faţa mea, se sprijină cu mîna de marginea mesei mele, şi eu mă aşez imediat, să nu-l copleşesc cu trupul meu masiv.

„Te osîndesc la moarte prin înec“. Îmi citează din povestea lui Kafka cuvintele tatălui către fiu, şi-şi ridică termosul deasupra capului şi şi-l goleşte în cap de ultimele picături. Cîţiva stropi pică şi pe mine. Flăcăul negricios în maiou e din nou la bucătărie, spală vase şi-şi revarsă simţămintele cîntînd „Let it be“.

— Mai ai un minut? Cu braţe tremurînde de efort el se saltă din nou pe scenă şi se aşază pe marginea ei.

Chiar şi un ceas întreg.

Nu te grăbeşti acasă?

Nu mă grăbesc nicăieri.

Doar aşa, zîmbeşte el slab, numai pînă cînd scade niţel adrenalina.

Îşi ţine capul în piept. Arată din nou ca şi cum ar fi aţipit şezînd.

Deodată e aici Tamara, în preajma mea, îi simt prezenţa cu o asemenea intensitate că mi se taie respiraţia. Mă aplec spre ea. O aud şoptindu-mi la ureche, citîndu-l pe iubitul nostru, pe Fernando Pessoa: E destul să exişti ca să fii perfect.

Dovală se scutură şi deschide ochii. Îi trebuie o clipă ca să-şi fixeze pupilele asupra mea.

Am văzut c-ai făcut ceva însemnări, spune el.

M-am gîndit să încerc poate să pun pe hîrtie ceva din toate astea.

Chiar aşa? Faţa i se umple de zîmbet.

Cînd va fi gata, îţi voi da să citeşti.

Cel puţin o să rămînă din mine cîteva cuvinte, lasă să-i scape un rîs jenat; ca un fel de rumeguş, după ce e tăiat copacul…

E amuzant, spune el pe urmă şi-şi scutură mîinile de praful scenei: nu sînt un om care să sufere de dor, după nimeni.

Sînt puţin surprins, dar nu spun nimic.

Şi în seara asta, nu ştiu, poate pentru prima oară de cînd a murit.

Trece un deget peste sticla ochelarilor care sînt puşi lîngă el pe scenă.

Am avut aici momente în care chiar am simţit-o… Nu numai ca pe mama mea, vreau să spun, ci ca pe-un om. Un om care era aici, în sală.

Şi tata, continuă el, şi vocea îi e blîndă, a mai rezistat după ea aproape treizeci de ani. În ultima perioadă eu l-am îngrijit. Cel puţin a murit acasă, cu mine.

Ce, în Romema?

Dă din umeri: N-am ajuns prea departe.

Îi văd, pe el şi pe taică-său, trecînd unul pe lîngă altul pe coridor. Timpul stă pe loc şi se adună, prăfuit, peste ei.

Spune, ce părere ai avea dacă te-aş duce acasă? îi propun eu.

Se gîndeşte o clipă. Dă din umeri.

Dacă ţii cu tot dinadinsul.

Du-te şi strînge-ţi lucrurile, spun eu şi mă ridic în picioare,