Hanko fusese una dintre cele patruzeci şi şapte de planete distruse în timpul ultimului mare asalt Prime împotriva Confederaţiei, soarele său zguduit de exploziile bombelor, erupţiile cuantice saturând clima şi biosfera planetei lipsite de apărare cu un torent de radiaţii letale săptămâni la rând. Populaţia sa numeroasă de o sută cincizeci de milioane de locuitori era izolată sub câmpurile de forţă ale oraşelor pe o lume muribundă, al cărei aer devenise o otravă mortală. Evacuarea fusese singura opţiune posibilă. Şi datorită lui Nigel Sheldon şi companiei CST care opera linkul de gaură de vierme Hanko, cetăţenii săi au fost expediaţi la patruzeci şi doi de ani-lumină, pe Anagaska.

Din păcate, la timpul acela Anagaska nu era nimic mai mult decât păduri sălbatice, prerie nativă şi junglă ostilă, cu un total de cinci preaşezări găzduind staţiuni de cercetare populate cu câteva sute de oameni de ştiinţă. Nigel avusese o soluţie chiar şi pentru asta. Interiorului găurii de vierme care transporta populaţia din Hanko către noua sa casă i-a fost dat un alt debit temporal, unul foarte lent, în raport cu universul exterior. Odată războiul încheiat, mii de miliarde de dolari au fost direcţionaţi pentru crearea unei infrastructuri pe Anagaska şi pe alte patruzeci şi şase de lumi-refugiu. A fost nevoie de mai mult de un secol pentru a finaliza dotările civice de bază şi locuinţele, construind metropole şi oraşe aproape staliniste ca aspect şi arhitectură. Dar când gaura de vierme din Hanko a fost în cele din urmă deschisă pe Anagaska, toţi cei care veniseră prin ea au primit un acoperiş deasupra capului şi hrană suficientă pentru a se susţine în timp ce puneau bazele agriculturii şi industriei noului lor cămin.

A fost, probabil, inevitabil ca după o astfel de traumă lumile de refugiu să se dezvolte mai lent din punct de vedere economic. Oraşele lor majore progresau anevoios într-o epocă în care restul Confederaţiei trecea prin schimbări profunde. Cât despre oraşele periferice, acestea au devenit aproape nişte băltoace nemişcate. Nimeni nu murea de foame, nimeni nu era foarte sărac, dar le lipsea dinamismul care mătura restul omenirii de când biononicul devenise disponibil, ANA intrase on-line, şi noi blocuri politice şi culturale erau în formare.

Kuhmo era un astfel de oraş. Puţine lucruri se schimbaseră în cele şapte secole dintre ziua în care noii săi rezidenţi sosiseră, ieşind poticnindu-se din transportoarele guvernamentale gigant, şi perioada în care se născuse Inigo. Când era copil, edificiul arcologic masiv hexagonal construit pentru a-i găzdui pe strămoşii săi încă domina centrul zonei civice, nivelurile superioare nelocuite deteriorându-se alarmant în timp ce etajele inferioare ofereau cazare ieftină familiilor defavorizate şi afacerilor de mâna a treia. De fapt, acesta se mai afla încă acolo şaizeci de ani mai târziu, când a plecat, o monstruoasă ruşine civică pentru un oraş care nu avea bani nici să-l renoveze, nici să-l demoleze.

O sută de ani mai târziu, treimea superioară a edificiului arcologic a fost în sfârşit demontată cu fonduri de la guvernul federal Anagaska, puse la dispoziţie pe motive de siguranţă publică. Apoi Visul Viu a făcut primăriei o ofertă financiară care nu prea a putut fi refuzată. Edificiul arcologic a fost în sfârşit demolat, ocupanţii săi fiind repartizaţi în suburbii noi scumpe, special construite. Pe locul fostului edificiu a apărut o clădire nouă, nu la fel de mare, dar mult mai importantă. Visul Viu construia ceea ce avea să fie primul templu de pe Anagaska, cu o bibliotecă bine dotată şi un colegiu gratuit anexat. Acesta a atras credincioşi de pe întreaga planetă şi de pe o bună parte din sistemele stelare din apropiere, mulţi dintre ei rămânând, schimbând natura oraşului Kuhmo pentru totdeauna.

Aaron stătea sub copacii novik înalţi care dominau parcul ce înconjura templul şi se uita în sus la turnuleţele oblice cu brăţările lor de piatră sculptate în relief, strâmbând din nas exasperat.

– Edificiul arcologic nu putea fi mai rău decât ăsta, spuse el. Acesta este templul suprem al liderului vostru, mesajul său către locul natal că a ajuns sus şi departe? La naiba! Trebuie să-şi fi urât cu adevărat oraşul ca să-i facă una ca asta. Asta îmi spune că trebuie să te fereşti de Kuhmoianii care-ţi aduc daruri.

Corrie-Lyn oftă şi scutură din cap.

– Ozzie, ce filistin poţi să fii.

– Cu toate astea, ştiu ce-mi place. Şi, doamnă, ăsta nu-mi place. Chiar şi vechile lumi Big15 aveau o arhitectură mai bună decât asta.

– Deci, ce-ai de gând să faci, să-l loveşti cu un puls disruptor?

– Tentant, trebuie să recunosc. Dar nu. Vom începe să căutăm informaţii.

Muzeul Inigo, în realitate un altar, era la fel de rău pe cât se aşteptase Aaron să fie. În primul rând, nu puteau umbla liber prin jur. Au trebuit să se alăture cozii de devotaţi din afara intrării principale şi le-a fost atribuit un „ghid“. Turul a fost oficial şi structurat. Fiecare articol era însoţit de o înregistrare senzorială completă şi emanarea în gaia-câmp a conţinutului emoţional corespunzător. Aşa că a scrâşnit din dinţi şi şi-a pus un zâmbet pasiv pe faţă în timp ce erau conduşi în jurul casei în care copilărise Inigo. Aceasta fusese demontată cu grijă din zona iniţială, aflată la doi kilometri distanţă, şi restaurată cu dragoste folosind metode şi materiale specifice epocii. Fiecare cameră conţinea o poveste plictisitoare, dar adoratoare a zilelor copilăriei. Existau solido-uri ale mamei sale, Sabine. Drame simpatice ale bunicilor cărora le aparţinuse casa. O secţiune tristă dedicată tatălui său, Erik Horovi, care o părăsise pe Sabine la câteva luni după ce născuse. Replica reconstruită a maternităţii spitalului local.

Aaron privi gânditor solido-ul lui Erik şi îşi trimise u-amprenta în baza de date publică pentru a extrage informaţiile utile. Erik avea optsprezece ani când se născuse Inigo. Aaron verifică din nou şi află că Sabine avea optsprezece ani fără o lună atunci