nivelul mediu de trai material creşte neîncetat. Dar motivul esenţial care face obligatorie reorganizarea trecutului este necesitatea de a asigura infailibilitatea Partidului. Problema nu se limitează la continua reactualizare a discursurilor, statisticilor şi datelor de orice natură, pentru ca acestea să dovedească justeţea previziunilor Partidului în orice situaţie. Problema este, în primul rând, că nu se poate recunoaşte făţiş nici un fel de modificare de doctrină sau realiniere politică. Pentru că a-ţi schimba poziţia, chiar şi politică, înseamnă a-ţi mărturisi slăbiciunea. Dacă, de pildă, duşmanul de astăzi este Eurasia sau Estasia — indiferent care —, atunci acela a fost dintotdeauna duşmanul. Iar dacă faptele spun contrariul, atunci faptele vor fi modificate, în acest mod, istoria se rescrie fără întrerupere. Procesul zilnic de falsificare a trecutului, cu care se ocupă Ministerul Adevărului, este, în egală măsură, vital în menţinerea stabilităţii regimului, cum este munca de represiune şi spionaj cu care se ocupă Ministerul Iubirii.

Caracterul schimbător al trecutului este principala teză a SOCENG-ului. Evenimentele care au avut loc nu există în mod obiectiv, ci supravieţuiesc doar în documentele scrise şi în memoria oamenilor. Trecutul este acel lucru despre care documentele şi memoria nu se contrazic reciproc. Or, din moment ce Partidul deţine controlul exclusiv asupra tuturor documentelor şi controlează, în egală măsură, şi mintea tuturor membrilor săi, rezultă că trecutul arată exact aşa cum hotărăşte Partidul; mai rezultă şi că, deşi trecutul este modificabil, el nu a fost niciodată modificat, în nici o situaţie anume, şi că este imposibil să fi existat vreodată vreun trecut diferit. Lucrul rămâne valabil şi atunci când acelaşi eveniment trebuie modificat de mai multe ori în cursul aceluiaşi an, până la pierderea oricărei posibilităţi de a-l mai reconstitui. Partidul se află, în orice moment, în posesia adevărului absolut şi este de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi. Se va vedea mai departe că de exersarea memoriei depinde, înainte de toate, controlul asupra trecutului. A face ca toate documentele scrise să concorde cu ortodoxia fiecărui moment este un simplu proces tehnic. Problema este să-ţi aminteşti că faptele au fost aşa şi nu altminteri. Si, dacă trebuie să-ţi reorganizezi amintirile sau să măsluieşti documentele scrise, atunci mai trebuie şi să uiţi că ai făcut vreodată aşa ceva. Aceasta nu este decât o simplă tehnică pe care o poţi deprinde ca pe oricare altă gimnastică a minţii şi ea este învăţată de majoritatea membrilor Partidului, mai cu seamă de cei care, pe lângă ortodocşi, mai sunt şi inteligenţi. In Vechi-vorbă ea se numeşte, fără ocolişuri, „control al realităţii”; în Nouvorbă, se numeşte dublugândit, deşi dublugânditul acoperă o arie mult mai largă. Dublugânditul este capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un gânditor al Partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii; dar, prin intermediul dublugânditului, el se şi auto-asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient, altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară, şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de laşitate la început, apoi de vinovăţie. Dublugânditul însuşi nucleul SOCENG-ului, fiindcă Partidul nu face, în esenţă, altceva decât să folosească frustrarea conştientă pentru a ajunge la acea finalitate solidă care, de fapt, depinde de o totală onestitate.

Aşa stând lucrurile, este neapărat necesar să spui minciuni sfruntate şi totuşi sale crezi cu toată sinceritatea, să uiţi orice a devenit nedorit si, pe urmă, dacă acel lucru revine la lumină, să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ţi se cere, să negi existenţa realităţii obiective şi să nu încetezi, nici o clipă, a ţine cont de realitatea pe care o negi. Chiar şi folosirea termenului dublugândit presupune exercitarea dublugânditului, pentru că, rostind cuvântul, recunoşti implicit că suceşti realitatea; printr-un nou proces de dublugândit anulezi această recunoaştere, şi aşa mai departe, la infinit, minciuna fiind mereu cu un pas înaintea adevărului, în ultimă instanţă, prin intermediul dublu-gânditului a reuşit Partidul — şi s-ar putea să mai reuşească, nu avem cum şti — să oprească fluxul istoriei.

Toate oligarhiile din trecut au căzut de la putere fie pentru că s-au osificat, fie pentru că s-au înmuiat. Ori au îmbrăţişat prostia şi aroganţa, neizbutind să se adapteze unor condiţii schimbătoare, aşa încât au fost răsturnate; ori au adoptat liberalismul şi laşitatea, făcând concesii atunci când ar fi trebuit să folosească forţa şi au fost, tot aşa, răsturnate. Au căzut de la putere, cu alte cuvinte, fie în mod conştient, fie din inconştienţă. Partidul are meritul de a fi realizat un sistem de gândire în care ambele condiţii pot exista simultan, şi adevărul este că supremaţia Partidului nu ar putea deveni permanentă pe nici o altă bază de intelect. Dacă trebuie să guvernezi şi, mai mult, să guvernezi pentru totdeauna, trebuie să ai capacitatea de a anihila simţul realităţii. Căci, în ultime instanţă, secretul puterii constă în a combina credinţa în propria-ţi infailibilitate cu aptitudinea de a învăţa din propriile tale erori din trecut.

Este inutil să mai spunem că dublugânditul este practicat cu cea mai mare subtilitate tocmai de cei care l-au inventat şi care ştiu că el reprezintă un vast sistem de jonglerie mentală. In societatea noastră, cei care ştiu cel mai bine cum anume stau lucrurile sunt şi cei care văd cel mai puţin lumea aşa cum este ea în realitate. In general, cu cât înţelegerea este mai profundă, cu atât este şi prefăcătoria mai mare; cei mai inteligenţi sunt şi cei mai puţin normali. Un exemplu elocvent este faptul că isteria războinică sporeşte în intensitate pe măsura ascensiunii pe scara socială. Singurele care au faţă de război o atitudine aproape normală sunt popoarele supuse din teritoriile disputate. Pentru oamenii aceia, războiul nu este decât o calamitate neîntreruptă care îi mătură încoace şi încolo, ca un val tectonic. Lor le este complet indiferent cine anume câştigă; ei sunt conştienţi că schimbarea de stăpân înseamnă pur şi