simplu că vor face aceleaşi munci ca şi mai înainte, pentru noii stăpâni, care nu-i vor trata, însă, cu nimic diferit faţă de ceilalţi. Cei pe care îi numim „proli” şi care sunt, totuşi, ceva mai favorizaţi nu sunt decât rareori conştienţi de existenţa războiului. Dacă este necesar, teama şi ura lor pot fi aţâţate până la paroxism, dar, dacă sunt lăsaţi în voia lor, sunt în stare să şi uite, pentru multă vreme, că ar ivea loc într-adevăr vreun război. Pe de altă parte, entuziasmul sincer faţă de război se regăseşte în rândurile Partidului — mai ales ale Partidului Interior. Cei care cred cel mai mult în cucerirea întregii lumi sunt tocmai cei care ştiu că ea este Practic imposibilă. Această alăturare a contra-cunoaştere şi ignoranţă, cinism şi fanatism — reprezintă una dintre dominantele societăţii oceanice. Ideologia oficială este plină de contradicţii, chiar şi acolo unde ele nu au nici o motivaţie practică. De exemplu, Partidul respinge şi atacă orice principiu pe care l-a susţinut la început mişcarea socialistă şi face acest lucru în numele socialismului. El propovăduieşte un dispreţ faţă de clasa muncitoare cum nu s-a mai văzut de secole întregi, dar îşi îmbracă membrii într-o uniformă care era, într-o vreme, specifică salahorilor şi tocmai de aceea a şi fost adoptată. El subminează în mod sistematic solidaritatea familiei, în schimb dă propriului său conducător un nume care se referă fără echivoc la sentimentul de loialitate familială. Până şi în denumirile celor patru Ministere care ne guvernează se vădeşte cu neru-şinare o voită inversare a lucrurilor: Ministerul Păcii se ocupă de război, Ministerul Adevărului de mistificări, Ministerul Iubirii de tortură, iar Ministerul Abundentei de înfometare. Toate aceste contradicţii nu sunt nici accidentale, nici rezultate dintr-o deja obişnuită făţărnicie: ele reprezintă exerciţii conştiente de dublugândit. Numai printr-o reconciliere a contradicţiilor poate fi păstrată, pe termen nedefinit, puterea. Vechea mişcare ciclică nici nu ar fi putut fi întreruptă în alt mod. Căci, dacă este vorba ca egalitatea între oameni să fie înlăturată o dată pentru totdeauna — adică, dacă este vorba ca grupul de Sus, cum l-am denumit, să rămână definitiv acolo unde se află în acest moment, atunci atitudinea mentală prevalentă trebuie să fie anormalul controlat.

Există, însă, o întrebare pe care am ignorat-o aproape de tot până acum, şi anume: de ce să fie înlăturată egalitatea între oameni? Presupunând că mecanismul procesului a fost descris corect, care este raţiunea acestui imens efort, perfect planificat, de a opri cursulistorieiîntr-un anume moment. Pe această cale ajungem la secretul central. Aşa cum am văzut, dogma Partidului, şi mai cu seamă aceea a Partidului Interior, se sprijină pe dublugândit. Dar, dincolo de ea, se află raţiunea iniţială, acel impuls niciodată pus sub semnul întrebării, care a dus, cel dintâi, la cucerirea puterii, aducând cu sine, mai apoi, dublugânditul, Poliţia Gândirii, starea neîntreruptă de război şi toate celelalte adjuvante obligatorii. Acea raţiune constă, de fapt, în…

Winston devine, deodată, conştient de liniştea din jurul lui, aşa cum îţi dai seama de un nou sunet. L-a întrerupt din citit senzaţia că Julia nu s-a mai mişcat de mult timp. Se uită la ea cum stă întinsă pe o coastă, cu sânii goi, cu obrazul aşezat pe palmă şi cu o buclă neagră atârnându-i peste ochi. Pieptul i se ridică şi se lasă în jos, mişcându-se încet, dar regulat.

— Julia. Nimic.

— Julia, ce faci, dormi?!

Nimic. Doarme. Winston închide cartea, o pune cu grijă pe jos, se întinde şi el lângă ea şi trage cuvertura peste amândoi.

Uite, vezi, se gândeşte, tot nu a apucat să afle secretul fundamental; cum, asta înţelege; nu înţelege, însă, de ce. Capitolul întâi, ca şi cel de-ai treilea, nu i-a spus, de fapt, nimic nou, ci doar i-a sistematizat puţin cunoştinţele pe care le-a acumulat singur în timp. Dar acum, că l-a citit, ştie mai bine ca înainte că nu este nebun. Nu înseamnă că eşti nebun dacă faci parte dintr-o minoritate, chiar şi dintr-o minoritate de un singur om. Există adevăr şi există neadevăr şi, dacă te ţii strâns de adevăr, chiar şi împotriva lumii întregi, nu înseamnă că eşti nebun. O rază roşiatică de la soarele care apune se strecoară pieziş pe fereastră şi cade pe pernă. Winston închide ochii. Lumina soarelui de pe faţa lui şi atingerea trupului catifelat al Juliei îi dau un sentiment plenar, reconfortant şi odihnitor. Este în siguranţă, totul este în regulă. Adoarme şoptindu-şi „normalitatea nu se judecă statistic”, cu sentimentul că în această observaţie se află o profundă înţelepciune.

10

Se trezeşte cu senzaţia că a dormit mult timp, dar ceasul cel demodat îi arată că nu este decât opt-treizeci, de fapt douăzeci-treizeci. Rămâne încă puţin culcat pe spate, pe urmă distinge obişnuita voce din fundul plămânilor care cântă în curtea din spate:

„N-a fost dăcât amăgire,

S-a zburat ca o zi dă-april’,

Dar o privire ş-un cuvânt şi visul ce-au născut,

Mi-au luat cu iele sufletul”.

Cum şi-a păstrat popularitatea cântecul ăsta prostesc! încă îl mai auzi pe la toate colţurile, în timp ce Cântecul pentru Ură a fost deja uitat. Julia se trezeşte şi ea de zgomot, se întinde cu voluptate şi se ridică din pat zicând:

— Mi-e foame. Hai să mai facem nişte cafea. Fir-ar al dracului, s-a stins soba şi apa s-a răcit. Ia sobiţa şi o zgâlţâie. La uite, s-a dus tot gazul.

— Cred că putem să cerem nişte gaz de la domnul Charrington.

— Chestia e că m-am uitat şi era plină. Stai să mă-mbrac, adaugă ea. Parcă s-a făcut mai frig.

Winston se ridică şi el din pat şi se îmbracă. Vocea cântă mai departe neobosită:

„Unii zic că-n timp pa toate le uiţi,

Zic c-orice durere-ţi trece,

Dar un zâmbet s-o lacrimă dup-atâţia ani

Tot îmi mai sfâşi-inima-a-a-a…”

Se apropie de fereastră, strângându-şi cureaua de la salopetă. Probabil că soarele a coborât în spatele caselor, pentru că nu mai luminează curtea. Dalele de piatră sunt ude, parcă ar fi fost spălate. Da, şi parcă şi cerul