a fost spălat, fiindcă se vede printre coşurile de pe acoperişuri de un albastru mult prea palid şi proaspăt. Femeia merge ca întotdeauna de colo până colo, se suceşte şi se răsuceşte, cântă şi se opreşte din cântat, şi toate astea în timp ce agaţă scutec după scutec, parcă din ce în ce mai multe. Winston se întreabă dacă nu cumva femeia asta trăieşte din spălat pentru alţii, sau dacă, pur şi simplu, n-o fi sclava a vreo douăzeci-treizeci de nepoţei, după câte scutece spală întruna. Julia vine şi ea lângă el: se uită împreună, cu un fel de fascinaţie, la silueta butucănoasă din curtea interioară. Acum, când se uită la femeia de jos aflată în exerciţiul funcţiunii ei, cu braţele groase întinse către sârmă şi cu bucile solide, ca de iapă, ieşite în afară, pe Winston îl izbeşte, pentru prima dată, revelaţia faptului că este chiar frumoasă. Niciodată până acum nu şi-a imaginat că o femeie de cel puţin cincizeci de ani, ajunsă la dimensiuni monstruoase din cauza naşterilor, pe urmă întărită, înăsprită de muncă, până când şi firea i s-a abrutizat, ca un nap răscopt, ar putea fi frumoasă. Şi totuşi, aşa este şi, la urma urmelor, de ce nu? Trupul ei solid, fără nici o formă, ca un bloc de granit, şi pielea înroşită de atâta frecat, sunt, pentru un corp de fată, exact ce este măceaşa pentru trandafirul sălbatic. De ce să consideri fructul inferior florii?

— E frumoasă, murmură el.

— Are cel puţin un metru peste şolduri, şopteşte şi Julia.

— Ăsta-i felul ei de frumuseţe, zice Winston. Îşi încolăceşte uşor braţul în jurul taliei suple a Juliei, care stă lipită de el de la şold până la genunchi. Din ei doi n-o să iasă nici un copil. Este singurul lucru pe care nu l-ar putea face niciodată. Numai prin cuvânt şi numai pe calea minţii poţi transmite secretul generaţiilor viitoare. Femeia de acolo, de jos, nu are minte, are doar braţe puternice, o inimă caldă şi un pântec mai mult decât roditor. Se întreabă în sinea lui cam câţi copii o fi adus pe lume femeia asta; nici cincisprezece n-ar fi prea mulţi. Şi-a avut şi ea momentul ei de înflorire, probabil vreun an de zile, când a fost frumoasă ca un trandafir sălbatic şi pe urmă s-a umflat ca un fruct fecundat şi s-a făcut solidă, roşie şi aspră şi viaţa a ajuns să nu mai însemne pentru ea nimic altceva decât spălat, frecat, cârpit, gătit, măturat, lustruit, cârpit, frecat, spălat — mai întâi pentru copii, apoi pentru nepoţi, treizeci de ani bătuţi pe muchie. Şi, după toţi anii ăştia, tot mai găseşte energie şi dispoziţie sufletească să cânte. Respectul de-a dreptul mistic pe care-l resimte faţă de ea se leagă, nu ştie nici el cum, de imaginea cerului palid, fără nori, care se întinde în spatele coşurilor de fum, până hăt, departe. Şi când te gândeşti că unul este cerul pentru toată lumea, din Eurasia, din Estasia şi din Oceania: sute sau mii de milioane de oameni ca femeia de jos, din curte, care habar nu au unii despre ceilalţi că există, oameni ţinuţi de-o parte şi de cealaltă a unor ziduri de ură şi minciuni şi totuşi exact la fel — oameni care nu au învăţat niciodată să gândească, dar care ţin depozitată în inimile, în pântecul şi în muşchii lor puterea care, într-o buna zi, va zdruncina lumea din temelii. Dacă exista vreo speranţă, ea stă, totuşi, în proli. Dar poate el să fie sigur că, atunci când o veni vremea lor, lumea construită de ei nu va fi, pentru unul ca el, ca Winston Smith, la fel de alienantă cum este astăzi lumea Partidului? Da, poate să fie sigur, pentru că aceea va fi, cel puţin, o lume normală. Acolo unde există egalitate, poate exista şi normalitate. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie să se întâmple, forţa să se transforme în conştiinţă. Prolii sunt nemuritori, de asta poţi fi convins uitându-te la femeia voinică de jos, din curtea interioară. Până la urmă, tot or să se trezească la realitate. Iar până atunci, chiar dacă ar fi să mai dureze încă o mie de ani, prolii vor supravieţui, în ciuda tuturor împotrivirilor, ca păsările, perpetuând, prin trupurile lor, acea vitalitate pe care Partidul nu o are şi nici nu o poate ucide.

— Ţi-aduci aminte, zice Winston, de sturzul ăla care ne-a cântat atunci, prima oară, la marginea pădurii?

— Nu ne cântă nouă, zice Julia. Cânta că-i făcea lui plăcere. Nici măcar pentru asta. Cânta si-atât.

Păsările cântă, prolii cântă, Partidul nu cântă. În toată lumea largă, la Londra, la New York, în Africa sau în Brazilia, în regiunile necunoscute şi interzise de dincolo de frontiere, pe străzile Parisului şi Berlinului, în satele de pe nesfârşitele câmpii ale Rusiei, în bazele din China şi Japonia — peste tot găseşti aceeaşi fiinţă solidă şi de neînvins, ajunsă monstruoasă din cauza corvezilor şi a naşterilor, care trudeşte din prima zi de viaţă şi până la moarte şi care totuşi cântă. Dintr-o asemenea burtă puternică trebuie să iasă, într-o bună zi, o rasă de fiinţe puternice. Tu, cel de astăzi, eşti dintre cei morţi; viitorul este al lor. Dar ai şi tu şansa de a face parte din acest viitor, dacă îţi perpetuezi mintea aşa cum ei îşi perpetuează trupul şi dacă transmiţi mai departe adevărul simplu devenit Doctrină secretă, că doi şi cu doi fac patru.

— Noi suntem cei morţi, zice Winston.

— Noi suntem cei morţi, răspunde Julia, ca un ecou conştiincios.

— Voi sunteţi cei morţi, zice o voce metalică în spatele lor. Ţâşnesc unul într-o parte, celălalt în partea opusă. Lui Winston i se pare deodată că are un sloi de gheaţă în burtă, nu maţe. Vede şi albul ochilor Juliei: s-a făcut de un gălbui-lăptos. Mai are încă, pe amândoi obrajii şi perfect vizibile, urmele de fard, ca şi cum nu ar avea legătură cu pielea de dedesubt.

— Voi sunteţi cei morţi, repetă vocea metalică.

—