— Era în spatele tabloului, o îngână vocea. Rămâneţi exact unde vă aflaţi. Nu faceţi nici o mişcare până nu vi se dă ordin.

A început! A început, în sfârşit! Nu pot face nimic altceva decât să se uite unul în ochii celuilalt. Să fugă şi să scape, să iasă din casă cât mai au timp — nici nu le trece prin cap aşa ceva. Este imposibil să nu asculte ordinele vocii metalice din perete. Se aude un clic, ca de zăvor dat înapoi, şi o pocnitură de geam spart. Tabloul cade pe jos, dând la iveală tele-ecranul din spate.

— Acuma ne şi văd, zice Julia.

— Acuma vă şi vedem, zice vocea. Treceţi în mijlocul camerei. Spate-n spate. Palmele la ceafa. Nu vă atingeţi.

Nu se ating, dar lui Winston i se pare că simte trupul Juliei, cum tremură. Sau poate este numai propriul lui tremur. Tot ce poate face este să-şi ţină dinţii încleştaţi, ca să nu-i clănţăne, dar genunchii deja nu-l mai ascultă. Se aude o tropăială de cizme la parter, şi înăuntru şi afară; curtea musteşte, probabil, de oameni. Cineva târăşte ceva pe pietre. Femeia s-a oprit brusc din cântat. Se aude ceva zăngănind prelung şi rostogolit, probabil ligheanul de spălat aruncat pe jos, Pe urmă un talmeş-balmeş de ţipete furioase, care se sfârşeşte cu un urlet de durere.

— Au înconjurat casa, zice Winston.

— Am înconjurat casa, îl îngână vocea. O aude pe Julia clănţănind din dinţi.

— Cred că putem să ne spunem adio, zice ea.

— Puteţi să vă spuneţi adio, încuviinţează vocea. Deodată, pe fir intră o voce cu totul diferită, subţire şi cultă, pe care Winston are impresia că a mai auzit-o cândva:

— Apropo, fiindcă tot suntem aici: „Haide, ţine-o lumânare, să te duci mai iute-n pat, / Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”!

Winston aude ceva ce cade peste pat, în spatele lui, şi se sparge. Tocmai a fost băgat pe fereastră capătul unei scări care a izbit în lemnul cercevelei. Cineva o să intre pe acolo. Şi pe scările interioare se aude tropăială de cizme. Camera se umple, după câteva clipe, de zdrahoni în uniforme negre, cu cizmele placate cu oţel şi înarmaţi cu bastoane.

I-a trecut tremuratul; până şi ochii abia dacă şi-i mai mişcă. Un singur lucru contează acum: să stea nemişcat, să stea nemişcat şi să nu le dea motiv să-l lovească ! Un individ cu un maxilar ca de boxer profesionist, în care gura pare a fi cel mult o fantă, se opreşte în faţa lui, legănându-şi meditativ bastonul între degetul mare şi arătător. Îngrozitor este sentimentul de goliciune pe care-l ai stând cu mâinile la ceafă şi cu toată faţa şi corpul neapărate. Individul scoate vârful unei limbi albe şi-şi umezeşte locul unde ar trebui să aibă buze, pe urmă trece mai departe. Se aude o nouă bufnitură. Cineva a luat presse-papiers-u de sticlă de pe măsuţa rabatabilă şi l-a izbit de cămin, făcându-l ţăndări. Bucăţica de coral, o aşchie minusculă, roz ca un boboc de trandafir pe un tort, se rostogoleşte pe preş. Cât de mic este! -se gândeşte Winston, cât de mic! In spatele lui, aude un icnet şi o bufnitură şi ceva îl loveşte violent peste gleznă, dezechilibrându-l. Unul dintre gealaţi a izbit-o pe Julia cu pumnul în plexul solar, îndoind -o ca pe o ruletă de buzunar. Acum se zvârcoleşte pe jos, luptându-se să-şi recapete respiraţia. Winston nu îndrăzneşte să întoarcă ochii nici cu un milimetru, dar, din când în când, faţa Juliei, lividă şi gâfâitoare, intră în unghiul lui vizual. Chiar şi îngrozit cum este, parcă simte durerea ei în propriul lui trup, durerea ucigătoare care, totuşi, este mai puţin urgentă decât nevoia de a trage o gură de aer. Ştie cum este: o durere înspăimântătoare, o agonie pe care trebuie, totuşi, s-o amâni, pentru că, mai presus de orice, ai nevoie de aer. In cele din urmă, doi dintre indivizii îmbrăcaţi în negru o saltă de umeri şi de genunchi, ca pe un sac de cartofi, şi o scot din cameră, ca s-o ducă cine-ştie-unde. Winston îi zăreşte, pentru o clipă, faţa galbenă şi contorsionată, cu ochii închişi, pe care, culmea!, tot se mai distinge fardul din obraji, îşi dă seama că este pentru ultima oară când o vede.

Rămâne nemişcat ca un mort. Deocamdată nu l-a lovit nimeni. Prin minte încep să i se perinde, fără voia lui, gânduri absolut neinteresante, în condiţiile date. Se întreabă dacă l-or fi umflat şi pe domnul Charrington; se întreabă ce i-or fi făcut femeii din curte; îşi dă seama că-i vine rău de tot să urineze; ciudat, pentru că a făcut cu vreo două-trei ore în urmă. Zăreşte, însă, ceasul de pe cămin, care arată ora nouă, adică douăzeci şi unu. Parcă prea vine multă lumină de afara! n-ar trebui să se întunece pe la ora douăzeci-trei-zeci într-o seară de august? Nu cumva el şi Julia s-au înşelat şi au dormit toată noaptea, crezând că este ora douăzeci-treizeci, când, de fapt, zero-opt-treizeci a doua zi dimineaţa? Abandonează acest gând: ce mai contează?

Pe scări se aude un alt pas, mai uşor de astă dată. In cameră intră domnul Charrington. Purtarea zdrahonilor în uniforme negre devine brusc subordonată. Şi în aspectul domnului Charrington s-a schimbat ceva. Ochii lui cad pe cioburile presse-papiers-ului de sticlă.

— Adunaţi cioburile-alea, ordonă el tăios.

Unul dintre zdrahoni îngenunchează şi execută ordinul. Accentul specific prolilor a dispărut. Winston îşi dă seama, deodată, a cui voce a auzit-o acum câteva minute la tele-ecran, după vocea metalică de la început. Domnul Charrington este îmbrăcat tot cu jacheta veche de catifea, dar părul, pe care Winston i-l ţinea minte aproape alb, acum e negru. Nici ochelarii nu-i mai poartă pe nas. Domnul Charrington îi aruncă lui Winston o singură privire tăioasă, de parcă ar vrea să-i verifice identitatea, după care nu-l mai bagă în seamă. Da, îl recunoaşte, este tot el, dar parcă nu mai este acelaşi om. Stă