mai drept şi parcă este şi mai mare. Faţa i-a suferit schimbări mărunte, dar transformarea este, totuşi, uriaşă. Sprâncenele negre le are mai puţin stufoase, ridurile au dispărut, întreaga linie a feţei parcă este alta; până şi nasul îi pare mai scurt. Are figura dură şi ageră a unui bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani. Winston îşi spune în sinea lui că uite, pentru prima oară în viaţă, vede, cu bună ştiinţă, un agent al Poliţiei Gândirii.

Partea a treia

1

Winston nu ştie unde se află. Probabil că undeva în beciurile Ministerului Iubirii; dar nu are cum să ştie sigur.

Se află într-o celulă înaltă, fără ferestre, cu pereţii acoperiţi cu faianţă albă strălucitoare. Nişte lămpi ascunse inundă celula cu o lumină rece şi se aude un zgomot slab, ca un bâzâit continuu, care are, probab ii, legătură cu aerisirea. De jur-împrejurul pereţilor se întinde o banchetă ca un fel de raft, lată cât să poţi sta pe ea şi întreruptă numai de uşa metalică, iar pe peretele de vizavi de uşă, de o latrină fără capacul de lemn. Pe fiecare dintre cei patru pereţi tronează câte un tele-ecran.

Simte o durere surdă în stomac. L-a apucat încă de când l-au legat şi încărcat într-o dubă şi l-au dus — de fapt, nu ştie unde l-au dus. Dar îi este şi foame, o foame nefirească, o foame care îl roade. Nu a pus nimic în gură de douăzeci şi patru de ore, sau poate chiar de treizeci şi şase. Tot nu ştie, şi probabil că nici n-o să afle vreodată, ce era de fapt, atunci când l-au arestat, seară sau dimineaţă? Oricum, de când a fost arestat nu i s-a dat nimic să mănânce.

Stă pe bancheta îngustă, cât poate de nemişcat, cu mâinile încrucişate pe genunchi. A învăţat deja să stea nemişcat. Dacă faci orice mişcare neaşteptată, zbiară la tine unul dintre tele-ecrane. Dar nevoia de a mânca devine din ce în ce mai arzătoare. Mai presus de orice, tânjeşte după o bucată de pâine. Îşi tot spune, în sinea lui, că în buzunarul de la salopetă trebuie să-i fi rămas nişte firimituri de pâine. Se poate chiar — fiindcă din când în când simte câte un gâdilat pe picior — să aibă o bucată de coajă cât-de-cât mai mare. In cele din urmă, tentaţia de a se convinge îi învinge frica: îşi strecoară o mână în buzunar.

— Smith! — răcneşte o voce de la tele-ecranul din faţa lui. Şase-zero-şapte-nouă Smith W.! Jos mâinile din buzunar în celulă!

Încremeneşte din nou, cu mâinile încrucişate pe genunchi. Înainte de a-l aduce aici, l-au dus altundeva, probabil într-o închisoare obişnuită, sau un arest temporar al patrulelor. Nu ştie cât l-au ţinut acolo; oricum, vreo câteva ore bune. Fără ceas şi fără lumină de zi, îi vine greu să ţină socoteala timpului scurs. Era o încăpere zgomotoasă, care putea. L-au băgat într-o celulă asemănătoare cu asta, în care se află acum, numai că jegoasă şi plină, în orice moment, cu zece-cincisprezece oameni. Cei mai mulţi erau delincvenţi obişnuiţi, dar printre ei nimeriseră şi câţiva prizonieri politici. El s-a ţinut lipit de perete şi nu a scos o vorbă. L-au îmbrâncit nişte indivizi jegosi, dar frica şi durerea din stomac îl preocupau prea tare, ca să-l mai intereseze ce se întâmpla în jurul lui. Şi totuşi, nu a putut să nu observe diferenţa uimitoare în felul de a se comporta, între prizonierii de Partid şi ceilalţi, în timp ce prizonierii de Partid stăteau muţi şi îngroziţi, delincvenţilor obişnuiţi nu le păsa de nimic şi de nimeni. Ii înjurau pe gardieni, se luptau violent ca să nu li se confişte lucrurile, scriau obscenităţi pe jos, mâncau alimente aduse din afară, pe care le scoteau de prin cine-ştie-ce ascunzători făcute în haine şi îşi permiteau chiar să ţipe şi ei la tele-ecranele care încercau să restabilească ordinea. Pe de altă parte, unii dintre ei păreau să fie în relaţii bune cu gardienii, îi strigau pe porecle şi încercau să-i momească să le dea ţigări prin vizorul de la uşă. Gardienii, la rândul lor, îi tratau cu mai multă îngăduinţă pe delincvenţii de drept comun, chiar şi atunci când aveau ordin să-i bruftuluiască. Discuţiile între prizonieri se învârteau aproape exclusiv în jurul lagărelor de muncă silnică: majoritatea se aşteptau să fie trimişi într-un asemenea lagăr. Din câte a ascultat ce vorbeau, Winston a înţeles că în lagăre „nu e rău”, cu condiţia să ai pile bune şi să cunoşti dedesubturile. Se dă şi mită, se fac toate favoritismele şi ticăloşiile pământului, găseşti şi homosexuali, şi curve, şi chiar alcool interzis, distilat din cartofi. Posturile -cheie li se dau numai delincvenţilor de drept comun, mai ales gangsterilor şi criminalilor, care formează, ziceau ei, un fel de aristocraţie. Toate corvezile scârboase cad în seama „politicilor”. Cât a stat acolo, a asistat la un du-te-vino neîntrerupt de prizonieri de toate soiurile:

negustori de droguri, hoţi, tâlhari, contrabandişti, beţivi, curve. Unii dintre beţivi erau atât de agresivi, încât ceilalţi prizonieri trebuia să se unească pentru a-i potoli. La un moment dat, patru gardieni au adus înăuntru, târând-o de mâini şi de picioare, o epavă enormă de femeie, de vreo şaizeci de ani, cu sânii mari şi fleşcăiţi şi cu zulufii lungi de păr desprinşi de cât se zbătuse, dând cu picioarele şi ţipând. I-au smuls cizmele cu care încerca să-i lovească şi pe urmă au aruncat-o grămadă în braţele lui Winston. Lui i s-a părut, în clipa aceea, că se rupe din toate încheieturile. Femeia s-a ridicat în capul oaselor, sprijinindu-se de el, şi a strigat, după cei care o aduseseră acolo:

— Futu-vă mama voastră de porci!!

Pe urmă, şi-a dat seama că stătea pe ceva moale şi s-a urnit de pe genunchii lui Winston pe bancă, sprijinindu-se iarăşi de el.

— Scuză-mă, cocoşel, a continuat ea, nu m-aşezam io pa tine, dar curiştii ăia mi-au făcut vânt. Nu ştiu să se poarte c-o doamnă, ieste?

S-a oprit, şi-a apăsat un sân şi a scos