— Pardon, dar nu prea mă simt bine… după care, s-a aplecat în faţă, cu picioarele desfăcute larg, şi a vomitat din belşug pe jos.

— Aş-şaaa, acu-i mai bine, a comentat ea, după ce s-a liniştit, rezemându-se de perete cu ochii închişi. Niciodată să n-o ţii-n tine, asta-i părerea mea. Scoţi afară cât ie încă proaspătă-n burtă, pa bune.

După ce s-a mai înviorat, s-a întors să se uite mai bine la Winston şi s-a ataşat imediat de el. L-a luat pe după gât cu un braţ masiv şi fleşcăit şi l-a tras spre pieptul ei lăbărţat, trimiţându-i în nas un damf de bere şi vomă.

— Cum îţi zice, cocoşel?

— Smith, i-a răspuns Winston.

— Smith?! — s-a mirat femeia. La uite, al dracu’, ce chestie! Şi pă mine tot Smith mă cheamă. E-heei — şi a devenit brusc sentimentală —, aş putea să-ţi fiu şi mamă.

Ar fi putut să-i fie şi mamă, se gândeşte Winston, rememorându-şi scena acum, la rece. Ca vârsta şi statură se potrivea, şi probabil că oamenii se mai schimbă după aproape treizeci de ani de lagăr.

În rest, nimeni nu a vorbit cu el. A fost chiar surprins de cum puteau delincvenţii obişnuiţi să-i ignore pe prizonierii de Partid. Le ziceau „poliţi” şi-i priveau cu un fel de dispreţ lipsit de orice interes. Prizonierii de Partid, în schimb, arătau îngroziţi şi se temeau să schimbe o vorbă cu oricine, mai cu seamă între ei. O singură dată s-a întâmplat, cât a stat el acolo, că două femei, amândouă membre ale Partidului, au fost împinse de ceilalţi pe bancă până au ajuns lipite una de alta şi atunci a auzit câteva cuvinte şoptite în grabă prin vacarmul de voci; vorbeau mai ales de ceva ce se chema camera unu-zero-unu, dar el nu a priceput despre ce era vorba.

Să tot fie vreo trei ore de când a fost adus aici. Durerea surdă din stomac nu s-a stins nici o clipă, dar în unele momente parcă e mai uşoară, în altele, în schimb, mai puternică, iar gândurile îi rătăcesc sau se adună în consonanţă cu ea. Când o simte mai rău, nu se poate gândi decât la durerea însăşi şi la cât de foame îi este. Când o simte mai puţin, îl cuprinde panica, în unele momente, întrevede cu atâta acurateţe cele ce i se vor întâmpla, încât inima i-o porneşte la galop şi i se taie respiraţia. Parcă simte deja izbitura bastoanelor în coate şi a cizmelor cu placheuri de fier în fluierele picioarelor; se şi vede pe el însuşi zvârcolindu-se pe jos şi implorând milă printre dinţii sfărâmaţi. La Julia se gândeşte foarte rar. Nu-şi mai poate fixa în minte imaginea ei. O iubeşte şi nu ar trăda-o pentru nimic în lume; dar ăsta este un simplu fapt pe care-l ştie aşa cum ştii regulile aritmeticii. Nu simte nici un fel de dragoste pentru ea şi aproape că nici nu-şi pune problema ce s-a mai întâmplat cu ea în ultimele ore. Cel mai mult se gândeşte la O'Brien, cu un licăr de speranţă. O'Brien precis a aflat că el a fost arestat. Frăţia, după cum i-a spus O'Brien, nu încearcă niciodată să-şi salveze membrii. Dar mai este lama de ras: dacă se va putea, o să primească o lamă de ras — nu ştie cum, dar o să primească. Nu se poate să nu treacă măcar cinci secunde până se vor năpusti gardienii în celulă. Suficient ca lama să muşte din gâtul lui cu un fel de răceală arzătoare. Chiar şi degetele cu care o s-o ţină or să fie tăiate până la os. Toate acestea se răsfrâng asupra unui trup bolnav care s-ar prăbuşi tremurând la cea mai mică durere. Adevărul este că nu ştie sigur dacă o să folosească lama, nici dacă ar avea ocazia. In ultimă instanţă, i se pare mai firesc să trăiască de la o clipă la alta, alegând încă zece minute de viaţă, chiar dacă ştie, de astă dată cu siguranţă, că la capătul lor îl aşteaptă tortura.

În unele momente, se străduieşte să numere plăcile de faianţă de pe pereţii celulei. Ar trebui să fie simplu, dar de fiecare dată pierde socoteala până să ajungă la colţul peretelui. Cel mai frecvent se întreabă unde se află şi ce oră o fi. Acum este convins că afară e ziua în amiaza mare, peste câteva clipe că este întuneric beznă, în locul acesta, ştie din instinct, lumina nu se va stinge niciodată. Da, uite, ăsta este locul unde nu există întuneric; abia acum realizează de ce O'Brien a părut a pricepe aluzia: Ministerul Iubirii nu are ferestre. Celula lui poate foarte bine să se găsească în inima clădirii sau lipită de peretele exterior; poate foarte bine să se găsească la zece etaje sub pământ sau la treizeci deasupra. Cum stă, aşa, pe banca de lemn, se mută, în minte, din loc în loc, încercând să-şi dea seama, după senzaţiile trupului, daca este cocoţat sus pe cer sau îngropat adânc sub pământ.

Deodată, se aude afară tropăitul unor cizme Uşa de oţel se deschide făcând clang. Un ofiţer tânăr şi dichisit, în uniformă neagră, care parcă luceşte tot de piele lustruită şi a cărui faţă palidă şi tăiată în linii drepte aduce mai curând a mască de ceară, păşeşte ţanţoş prin cadrul metalic al uşii. Apoi, le face semn gardienilor să-l bage înăuntru pe prizonierul pe care l-au adus. In celulă intră bălăbănindu-se poetul Ampleforth. Uşa se închide la loc, făcând din nou clang.

Ampleforth face două mişcări nesigure într-o parte şi în alta, ca şi cum ar căuta vreo altă uşă pe care să iasă, apoi începe să se plimbe în sus şi în jos prin celulă. Nu l-a observat încă pe Winston, deşi nu sunt decât ei doi. Are ochii tulburi şi se uită fix către perete, la un metru peste capul lui Winston. Este desculţ: din găurile de la ciorapi îi ies nişte degete butucănoase, negre de jeg. Au trecut câteva zile de când nu