s-a bărbierit şi are faţa acoperită, până la pomeţii obrajilor, de o barbă scurtă şi ţepoasă care îi dă un aer grosolan, nepotrivit cu statura lui masivă şi flască şi cu mişcările nervoase.

Winston se trezeşte şi el puţin din letargie. Trebuie să stea de vorbă cu Ampleforth, chiar dacă riscă un zbierat din partea tele-ecranului. Poate că Ampleforth este tocmai cărăuşul care i-a adus lama de ras.

— Ampleforth, zice el, cât mai calm cu putinţă, în condiţiile date.

Tele-ecranul nu zbiară. Ampleforth se opreşte, oarecum surprins, din patrularea prin celulă. Ochii ii coboară şi se focalizează încet-încet pe Winston.

— A, Smith, zice el. Şi tu!

— Pentru ce te-au luat?

— Să ţi-o spun pe-a dreaptă — şi se aşează greoi, pe bancă faţă în faţă cu Winston —, nu există decât o singură crimă, nu?

— Şi tu ai comis-o, crima aia?

— Se pare că da. Îşi duce mâna la frunte şi-şi apasă tâmplele, cercând să-şi amintească, probabil, ceva. Ei ştii, lucrurile-astea se mai întâmpla, începe pe departe. Am reuşit să reconstitui o situaţie, o situaţie posibilă. A fost, fără îndoială, vorba de-o indiscreţie. Lucram, ştii, la noi, acolo, la producerea unei ediţii definitive a poemelor lui Kipling. Eu am lăsat cuvântul Doamne la sfârşitul unui vers. N-am avut ce face, zău aşa! — exclamă aproape indignat, ridicând ochii spre Winston. Mi -a fost im-po-si-bil să modific versul. Rima era toamne. Tu îţi poţi imagina că-n toată limba dacă sunt una sau două rime la toamne?Mi-am bătut creierii zile în şir. Nu exista altă rimă.

Uite, s-a schimbat deja la faţă. Aerul de plictiseală a făcut chiar loc, pentru o clipă, unui sentiment de plăcere care i-a luminat ţepii nespălaţi, un fel de căldură intelectuală, acea bucurie a pedantului care a descoperit cine-ştie-ce inutilitate.

— Te-ai gândit vreodată, continuă Ampleforth, că întreaga istorie a poeziei engleze a fost determinată de faptul că limba engleză practic nu are rime?

Nu, treaba asta, ce-i drept, nu i-a trecut niciodată prin cap lui Winston. Iar în momentul de faţă, nu i se pare a fi nici importantă, nici interesantă.

— Ştii cumva cât o fi ceasul? — întreabă el. Ampleforth îl priveşte din nou cu mirare.

— Nu, îmi pare rău, nici nu m-am gândit. M-au arestat — s-ar putea să fie vreo două zile, poate chiar trei.

Îşi roteşte ochii pe pereţi, ca şi cum s-ar aştepta să găsească o fereastră.

— Aici nu e nici o diferenţă între zi şi noapte Nu văd cum ai putea ţine socoteala timpului.

Mai vorbesc o vreme, cu pauze lungi, apoi, fără nici un motiv special, un răcnet al tele-ecranului îi reduce pe amândoi la tăcere. Winston rămâne liniştit, cu mâinile încrucişate. Ampleforth, care este prea masiv ca să stea comod pe banca îngustă de la perete, se bâţâie dintr-o parte într-alta. Încleştându-şi mâinile osoase când pe un genunchi, când pe celălalt. Tele-ecranul latră la el să stea nemişcat. Timpul trece: douăzeci de minute, o oră — greu de socotit. Din nou se aud paşi de cizme afară. Lui Winston i se chircesc maţele, în curând, poate chiar foarte curând, poate peste cinci minute, poate chiar acum, tropăitul cizmelor o să însemne că i-a venit şi lui rândul.

Clang. Uşa se deschide. Ofiţerul cu faţa impasibilă intră în celulă şi-l arată pe Ampleforth cu o mişcare scurtă a mâinii, zicând:

— Camera o-sută-unu.

Ampleforth porneşte greoi între gardieni, oarecum schimbat la faţă. Se vede clar că nu pricepe ce i se întâmpla.

Trece un timp care lui Winston i se pare lung. Durerea din stomac i-a revenit, dar gândurile îi calcă mereu pe aceleaşi urme, ca o minge care cade întruna în acelaşi şir de găuri. Şase sunt cu totul: durerea din stomac; o bucată de pâine; sânge şi urlet; O'Brien, Julia; lama de ras. Deodată, simte un nou spasm în intestine: cizmele se apropie apăsat. Când se deschide, uşa provoacă un curent de aer care aduce înăuntru un miros inconfundabil de sudoare rece. In celulă intră Parsons, îmbrăcat în pantaloni scurţi kaki şi într-o cămaşă sport. De astă dată, Winston este atât de copleşit de uimire, încât uită de orice precauţie şi exclamă:

— Cum?! Tu, aici?!

Parsons îi aruncă lui Winston o privire care nu are nici o urmă de interes sau de mirare, ci numai suferinţă. Neputând să stea liniştit, începe să umble smucit, de sus în jos; de câte ori îşi încordează genunchii puhavi, se vede clar cum îi tremură. In ochi are o privire căscată şi fixă, ca şi cum nu s-ar putea abţine să se holbeze la ceva aflat la o distanţă oarecare.

— De ce te-au luat? — insistă Winston.

— Crimăgândit! — strigă Parsons, care mai are puţin şi izbucneşte în hohote de plâns. Din tonul vocii lui se deduce o totală recunoaştere a vinovăţiei şi groaza celui care nu ar fi crezut pentru nimic în lume că un asemenea cuvânt i se poate aplica tocmai lui. Se opre şte în faţa lui Winston şi apelează la el din tot sufletul:

— Ce zici, bătrâne, n-or să mă-mpuşte, nu? Nu te-mpuşcă ei dacă n-ai făcut chiar nimic — numai gânduri care n-ai ce le face, nu? Ştiu că-ţi fac un interogatoriu cinstit. A, nu, că la asta am încredere-n ei! Şi p-ormă mie mi se ştie dosarul, nu? Tu doar ştii ce fel de băiat sunt eu. Băiat bun, în felul meu. N-am eu cine-ştie-ce minte, de acord, dar sunt zelos. Am încercat să fac totul pentru Partid, este? Scap cu cinci ani, ă, tu ce zici? Sau poate cu zece? Un băiat ca mine se poate oricând face util într-un lagăr de muncă. N-or să mă-mpuşte ei pentru c-am călcat pe-alături numai o singură dată, nu?

— Eşti vinovat? — întreabă Winston.

— Categoric că-s vinovat! — strigă din nou Parsons, cu o privire servilă spre tele-ecran. Doar nu crezi că Partidul ar aresta pe cineva nevinovat, ă? Figura de broască i s-a mai liniştit, aşa încât adoptă chiar o mină prefăcută: Crimăgânditul, bătrâne, începe el sentenţios, este un lucru îngrozitor. E