perfid. Poate pune mâna pe tine fără să-ţi dai seama. Ştii cum a pus mâna pe mine, de pildă? în somn. Da, da, chiar aşa. Stăteam şi munceam, mă străduiam să-mi realizez porţia mea, acolo, şi habar nu aveam că-mi treceau lucruri rele prin cap. Şi p-ormă am început să vorbesc prin somn. Ştii ce-am fost auzit spunând, cică? Şi, coborându-şi vocea, ca atunci când eşti obligat, din raţiuni medicale, să pronunţi ceva obscen, zice: Jos cu Fratele cel Mare! Da, auzi, cic-am zis treaba asta. Am zis-o de nu-ştiu-câte ori. Fie vorba-ntre noi, bătrâne, mă bucur că m-au luat până nu mergeam mai departe. Ştii ce-am să le zic când or să m-aducă-n faţa tribunalului? Vă mulţumesc, ast-am să le zic, vă mulţumesc că m-ati salvat până nu era prea târziu.

— Cine te-a denunţat? — îl întrerupe Winston.

— Fii-mea aia mică, zice Parsons, cu un fel de mândrie tristă. A ascultat pe gaura cheii, m-a auzit ce ziceam în somn şi-a tulit-o la patrule chiar a doua zi. Ă, deşteaptă pentru-o mucea de şapte ani, nu? Eu, unul, nu-i port pică pentru treaba asta. De fapt, sunt chiar mândru de ea. Se vede, oricum, nu?, c-am crescut-o într-un spirit corect.

Se mai smuceşte de câteva ori în sus şi în jos, aruncând mai multe privire jinduitoare către latrină. Apoi, fără nici un avertisment, îşi trage pantalonii jos.

— Iartă-mă, bătrâne, n-am ce face… Din cauza aşteptatului ăstuia. Şi îşi înfundă în latrină dosul uriaş. Winston îşi acoperă faţa cu mâinile.

— Smith! — răcneşte vocea de la tele-ecran. Şase-zero-şapte-nouă Smith W.! Dă-ţi mâinile jos de pe faţă! Nu se stă cu faţa acoperită în celulă!

Winston îşi descoperă faţa şi se uită spre tavan. Parsons foloseşte latrina din plin şi cu zgomot. Cu ocazia asta, se dovede şte că scurgerea este defectă, aşa încât celula va puţi înspăimântător cine-ştie-câte ore de-acum încolo.

După o vreme, Parsons este mutat. Alţi prizonieri vin, stau o vreme şi pleacă, fără nici un fel de explicaţii. Unul dintre ei, o femeie, este expediată la Camera o-sută-unu. Winston observă că femeia, auzind comanda ofiţerului, începe să tremure toată şi se albeşte la faţă. Vine o vreme când, dacă el a fost adus aici dimineaţa, atunci este după-amiază târziu; iar dacă a fost adus după-amiază, atunci este miezul nopţii. Şase prizonieri sunt acum în celulă, bărbaţi şi femei. Toţi stau foarte liniştiţi, în faţa lui Winston stă un bărbat fără bărbie şi cu dinţii ieşiţi în afară, care seamănă perfect cu un rozător mare şi inofensiv. Fălcile grase şi pătate i s-au lăsat atât de jos, încât nu poţi să nu te gândeşti că ar avea în ele provizii ascunse de hrană. Ochii palizi şi cenuşii i se mută de pe o faţă pe alta, dar se îndreaptă brusc în partea opusă atunci când întâlnesc privirea unui alt prizonier.

Clang. Uşa se deschide şi intră un prizonier pe care, când îl vede, Winston simte că-l trece un fior pe şira spinării. Este un om oarecare, obişnuit, care ar putea fi ceva gen inginer sau tehnician de cine -ştie-ce fel. Are, însă, o faţă uimitor de uscată, ca un craniu. Din cauza slăbiciunii, gura şi ochii par disproporţionat de mari, iar dintre ele, ochii se arată plini de o ură de moarte, nepotolită, faţă de cineva sau ceva.

Omul se aşează pe bancă, mai departe de Winston, care nu se mai uită la el. Dar mutra chinuită, de schelet, îi revine în minte atât de vie, de parcă ar sta drept în faţa ochilor lui. Deodată, înţelege despre ce este vorba: omul ăsta moare de foame. Acelaşi gând se pare că le trece prin minte aproape în acelaşi timp şi celorlalţi din celulă. Pe toata banca se iscă un fel de freamăt. Privirile omului fără bărbie zboară tot timpul către cel cu faţa de schelet şi se întorc vinovaţi în altă parte, revenind, însă, întruna, minaţi de o atracţie irezistibila. Individul începe să se frământe pe bancă. Până la urmă, se ridică, traversează celula clătinându-se greoi, scobeşte adânc în buzunarele salopetei şi scoate o bucată soioasă de pâine pe care o întinde cu stângăcie omului cu faţa de schelet.

Tele-ecranul scoate un răget furios şi asurzitor. Omul fără bărbie sare înapoi. Cel cu faţa de schelet îşi duce rapid mâinile la spate, ca să demonstreze întregii lumi că nu primeşte pomana.

— BUMSTEAD!! — tună vocea. Doi-şapte-unu-trei Bumstead J.! Aruncă pe jos bucata aia de pâine!

Omul fără bărbie lasă bucata de pâine să cadă pe jos.

— Rămâi în picioare unde te afli! — ordonă vocea. Faţa la uşă ! Nici o mişcare!

Omul fără bărbie se conformează. Fălcile enorme şi fleşcăite îi tremură deja necontrolat. Uşa se deschide făcând clang parcă şi mai sonor ca de obicei. Ofiţerul cel tânăr intră şi face un pas într-o parte, lăsând să intre, din spatele lui, un gardian scund şi butuc ănos, cu braţele şi umerii enorme, care se opreşte în faţa omului fără bărbie. La un semn al ofiţerului, îi sloboade un pumn direct în gură, ajutat de toată greutatea corpului, un pumn înspăimântător, atât de violent, încât lui Winston i se pare că l-a săltat de la pământ pe omul fără bărbie, care se trezeşte proiectat de-a curmezişul celulei şi se prăbuşeşte lângă latrină, în prima clipă, rămâne acolo, buimăcit, iar din gură şi din nas îi ţâşneşte un sânge negru. Scoate şi un sunet, ceva ca un geamăt foarte slab sau un scheunat, în tot cazul involuntar. Pe urmă, se întoarce şi se ridică nesigur în patru labe. O dată cu şuvoiul de sânge şi salivă, din gură îi cad cele două jumătăţi ale unei proteze dentare.

Prizonierii stau nemişcaţi, cu mâinile încrucişate pe genunchi. Omul fără bărbie se târăşte la locul lui pe bancă. Pe o parte a feţei, carnea i s-a şi înnegrit. Gura i s-a umflat şi s-a transformat într-o masă informă de culoarea vişinei putrede cu o gaură neagră în mijloc. Din când în când, i se scurg câteva picături de sânge