Uşa se deschide din nou. Ofiţerul face un gest scurt spre omul cu faţa de schelet şi ordonă:

— Camera o-sută-unu!

Winston simte lângă el un icnet şi agitaţie. Cel vizat, care s-a aruncat de-a dreptul în genunchi, pe jos, cu mâinile încleştate, strigă:

— Tovarăşe! Locotenente! N-aveţi nevoie săi mă duceţi acolo! Nu v-am spus deja totul? Ce mai vreţi să ştiţi? Mărturisesc orice, indiferent ce. Spuneţi-mi numai ce anume şi mărturisesc pe loc, aici. Puneţi pe hârtie şi semnez — absolut orice! Dar nu camera o-sută-unu!

— Camera o-sută-unu! — repetă ofiţerul. Faţa de schelet, care şi aşa era mai mult decât palidă, capătă o culoare pe care Winston n-ar fi crezut-o posibilă: în mod cert şi inconfundabil, este o nuanţă de verde.

— Faceţi-mi orice! — răcneşte el. De săptămâni întregi nu mi-aţi dat nimic să mănânc. Mergeţi până la capăt şi omorâţi-mă! împuşcaţi-mă, spânzuraţi-mă, daţi-mi douăş'cinci de ani. Vreţi să mai înfund pe cineva? Arătaţi-mi numai pe cine şi vă spun orice vreţi despre el. Nu-mi pasă nici cine e şi nici ce-i faceţi. Am o nevastă şi trei copii. Cel mai mare nu are nici şase ani. Luaţi-i pe ei şi spintecaţi-i în faţa mea şi promit să stau şi să mă uit. Dar nu camera o-sută-unu!

— Camera o-sută-unu! — zice din nou ofiţerul la fel de impasibil, de parcă acum ar spune pentru prima oară.

Omul cu faţa de schelet îşi roteşte privirile, turbat, către ceilalţi prizonieri, probabil cu ideea că ar putea oferi o altă victimă în locul lui. Ochii i se opresc tocmai pe faţa zdrobită a omului fără bărbie; întinde un braţ slăbănog, arătând spre el, şi urlă neomeneşte:

— P-ăsta ar trebui să-l luaţi, nu pe mine! N-aţi auzit ce-a zis după ce i-aţi buşit mutra. Daţi-mi voie şi vă spun, cuvânt cu cuvânt. El e-mpotriva Partidului, nu eu.

Gardienii fac un pas înainte. Vocea nefericitului se subţiază într-un fel de guiţat:

— Nu l-aţi auzit!! — repetă el. S-a stricat ceva la tele-ecran. Ăsta e cel care vă trebuie, nu eu! Luaţi-l pe el, nu pe mine!

Cei doi gardieni voinici se apleacă să-l ia de braţe. Dar el, brusc, se aruncă pe podeaua celulei şi se apucă de unul dintre picioarele de fier care susţin banca, scoţând un urlet înfundat, de animal. Gardienii îl apucă şi-l smucesc, ca să dea drumul, dar el se agaţă cu o forţă uimitoare. Trag de el o jumătate de minut, dacă nu şi mai mult, timp în care ceilalţi prizonieri rămân la fel de calmi, cu mâinile încrucişate pe genunchi, privind exact înainte. Urletul se opreşte: omul cu faţa de schelet nu mai are suflu, probabil, pentru nimic altceva decât pentru efortul disperat de a se crampona de piciorul de fier al băncii. Dar, la un moment dat, scoate un altfel de ţipăt. Unul dintre gardieni l-a izbit cu cizma şi i-a făcut praf degetele de la o mână. Îl ridică în picioare.

— Camera o-sută-unu! — ordonă ofiţerul.

Omul cu faţa de schelet se lasă dus afară, mergând nesigur, cu capul în jos şi mângâindu-şi mâna zdrobită: a renunţat la orice fel de luptă.

Trece apoi mai mult timp. Presupunând că era miezul nopţii când a fost luat de acolo omul cu faţa de schelet, atunci e dimineaţă; iar dacă atunci era dimineaţă, acum e după-amiază. Winston a rămas singur în celulă parcă de o veşnicie, îl doare fundul atât de tare de la statul pe banca îngustă, încât de multe ori se ridică să se dezmorţească, fără ca tele-ecranul să se răstească la el. Bucata de pâine este tot acolo unde i-a dat drumul omul fără bărbie. La început, Winston a trebuit să facă mari eforturi ca să nu se uite la ea, dar pe urmă, din foame i s-a făcut sete. Îşi simte saliva cleioasă şi un gust prost în gură. Bâzâiala continuă şi lumina albă puternică îi dau o senzaţie de leşin, un sentiment de gol în cap. Se ridică în picioare pentru că durerea din oase i se pare insuportabilă, dar se aşează imediat la loc, pentru că este mult prea ameţit ca să poată sta în picioare. Ori de câte ori reuşeşte, câtuşi de puţin, să-şi controleze senzaţiile trupului, groaza îi revine în galop. Uneori se gândeşte cu o slabă speranţă la O'Brien şi la lama de ras. Nu este imposibil ca lama să-i parvină ascunsă în mâncare — asta dacă or să-i mai dea vreodată ceva să mănânce. Gândurile cele mai negre, însă, i se îndreaptă acum către Julia. Undeva — cine poate şti unde? — suferă şi ea, poate mult mai rău decât el. Poate chiar acum, în momentul ăsta, urlă de durere. Se gândeşte: dacă aş putea s-o salvez pe Julia dublând durerile mele, aş face aşa ceva? Da, aş face, îşi spune în sinea lui. Dar tot el realizează că o asemenea decizie este una strict intelectuală, pe care o ia pentru că ştie că trebuie s-o ia. Altminteri, nu simte deloc o asemenea dorinţă. În locul ăsta nu poţi simţi nimic altceva afară de durerea prezentă şi viitoare. Şi pe urmă, este oare posibil ca, atunci când realmente suporţi o durere, să-ţi doreşti, pentru cine-ştie-ce motiv, ca ea să fie şi mai mare? O fi ştiind cineva răspunsul la întrebarea asta?

Se apropie din nou cizmele. Clang. Uşa se deschide şi în celulă, în locul ofiţerului cu faţa impasibilă, intră O'Brien.

Winston ţâşneşte în picioare. De şocul vederii lui O'Brien, îşi lasă baltă orice simţ al prevederii. Pentru prima oară, de ani de zile, uită cu totul de tele-ecranele din perete.

— Şi pe dumneavoastră au pus mâna!! — strigă el, disperat.

— Pe mine au pus mâna cu mult timp în urmă, zice O'Brien, uşor sarcastic, dar aproape cu părere de rău, după care se dă la o parte şi, din spatele lui, apare un gardian