Da, acum îşi dă şi el seama că a ştiut de la bun început. Dar nu mai este momentul să se gândească la asta. Nu are ochi decât pentru bastonul din mâna gardianului. Poate să-l izbească oriunde: în cap, în lobul urechii, în umăr, în cot…

In cot!! Se prăbuşeşte în genunchi, aproape paralizat, strângându-şi cu cealaltă mână cotul zdrobit, în cap totul i-a explodat într-o lumină galbenă. De necrezut — de necrezut că o singură lovitură poate provoca atâta durere! Lumina galbenă se risipeşte, în cele din urmă. Winston reuşeşte să-i vadă pe cei doi care se uită de sus în jos la el. Gardianul râde de zvârcolelile lui. A găsit, totuşi, răspunsul la întrebare: niciodată, şi pentru nimic în lume, nu ţi-ai putea dori o durere şi mai mare. La durere nu-ţi poţi dori decât un singur lucru: să înceteze. Nimic în lumea asta nu e mai rău decât durerea fizică, în faţa ei nu există eroi, nimeni nu e erou, nimeni, îi vine mereu în minte, în timp ce stă şi se frământa pe jos, strângându-şi degeaba cotul stâng dislocat.

2

Se trezeşte întins pe ceva ca un pat de campanie, numai c ă mai sus de la pământ, şi care îl ţine imobilizat în aşa fel, încât nu poate face absolut nici o mişcare. Pe faţă îi cade o lumină mai puternică decât de obicei, într-o parte se află O'Brien, care se uită atent la el de sus în jos. In partea cealaltă, stă un om în halat alb, care ţine în mână o seringă.

Chiar şi după ce şi-a deschis ochii, numai treptat devine conştient de ce vede în jurul lui. Are senzaţia că a ajuns în camera asta înotând de jos în sus, de undeva dintr-o altă lume, liniştită, un fel de lume subacvatică aflată departe în adâncime. Nu ştie cât timp s-a aflat acolo, în lumea aceea. Din momentul arestării, nu a mai văzut nici zi, nici noapte. Pe lângă asta, amintirile îi sunt discontinue. A avut câteva momente în care şi-a pierdut cunoştinţa cu desăvârşire, chiar şi felul acela de cunoştinţă pe care o ai în somn, şi şi-a recăpătat-o după câte un răstimp de gol absolut. Dar nu are cum şti dacă acele răstimpuri au durat câteva zile, câteva săptămâni sau pur şi simplu câteva secunde.

Coşmarul a demarat o dată cu acea primă lovitură în cot. Mai târziu, a constatat că toate cele prin care a trecut atunci nu erau decât prelimi-nariile, un interogatoriu de rutină, la care sunt supuşi, probabil, mai toţi prizonierii.

Era o lungă listă de delicte — spionaj, sabotaje şi altele asemănătoare -pe care presupune că trebuie să le mărturisească toată lumea, ca pe ceva firesc. Mărturisirea în sine era o formalitate; chinurile, însă, au fost reale. De câte ori l-au bătut, cât au durat bătăile — nu-şi aduce aminte.

De fiecare dată câte cinci-şase zdrahoni în uniforme negre dădeau în el, în acelaşi timp, ori cu pumnii, ori cu bastoanele, ori cu drugi de o ţel, ori cu cizmele. Uneori se rostogolea pe jos fără nici o demnitate, ca un animal, se zvârcolea în fel şi chip, sforţându-se în continuu şi în zadar să evite loviturile şi nereuşind altceva decât să invite la alte şi alte lovituri în piept, în burtă, în coate, în glezne, în vintre, în testicule sau în noad ă. Uneori, dura şi dura, la nesfârşit, până când nu faptul că gardienii îl băteau întruna i se părea cel mai crâncen, mai ticălos şi mai de neiertat, ci faptul că nu se putea forţa să-şi piardă cunoştinţa. Uneori, voinţa îl părăsea atât de repede, încât urla cerşind milă încă înainte ca bătaia să înceapă şi simpla vedere a unui pumn luându-şi elan pentru a-l izbi ajungea ca să-l facă să dea drumul cu nemiluita la mărturisiri ale unor delicte fie reale, fie imaginare. Alteori, însă, pornea cu hotărârea de a nu mărturisi absolut nimic şi i se scoteau vorbele din gură cu cleştele, printre icneli de durere; de cele mai multe ori, încerca să facă un compromis, zicându-şi: am să recunosc, dar nu imediat; trebuie să rezist până când durerea devine insuportabilă; uite, încă trei lovituri, încă două şi le spun orice vor să audă. Uneori, era bătut până când nu se mai putea ţine pe picioare şi atunci îl aruncau pe jos pe ciment, în celulă, ca pe un sac de cartofi, şi-l lăsau câteva ore să-şi revină, după care îl scoteau şi-l băteau de la început. A trecut şi prin câteva perioade mai lungi de refacere, pe care şi le aminteşte fragmentar, pentru că le petrecea, în cea mai mare parte, adormit sau inconştient, îşi aminteşte, totuşi, de o celulă cu patul de scândură, ca raft care ieşea din perete, şi cu un lighean pentru spălat, unde i se dădea să mănânce supă fierbinte cu pâine şi uneori şi cafea, îşi mai aminteşte şi de un bărbier ursuz care venea să-i râcâie bărbia şi să-i taie părul şi de nişte indivizi antipatici, cu mutre impasibile, de profesionişti în halate albe, care îi luau pulsul, îi testau reflexele, îi căscau pleoapele, îşi plimbau pe el degetele aspre în căutarea unor eventuale oase rupte şi-i vârau ace în braţe pentru a-l face să doarmă.

Bătăile s-au rărit după o vreme şi au devenit mai degrabă o ameninţare, o oroare care-l păştea în orice moment, dacă nu dădea răspunsuri satisfăcătoare. Nu-l mai interogau nişte brute în uniforme negre, ci intelectuali ai Partidului, nişte oameni mărunţi şi rotofei, cu mişcări iuţi şi ochelari lucioşi, care îl luau în primire pe rând, în răstimpuri care durau -aşa i se părea, cel puţin, nu putea fi sigur — zece sau douăsprezece ore în şir. Aceşti noi interogatori aveau grijă să-i aplice în continuu o durere uşoară, dar nu pe durere se