bizuiau în primul rând. Îl pălmuiau peste faţă, îi suceau urechile, îl trăgeau de păr, îl puneau să stea într-un picior, nu-i dădeau voie să urineze, îi proiectau lumini orbitoare în ochi până când ochii îi revărsau şuvoaie de lacrimi; dar toate astea doar cu scopul de a-l umili şi a-i distruge uzul raţiunii şi puterea de argumentare. Principala lor armă consta în a-i pune fără milă întrebări peste întrebări, ore în şir, prinzându-l cu inexactităţi, întinzându-i curse, răstălmăcindu-i fiecare vorbă, acuzându-l la tot pasul de minciuni şi autocontrazicere, până când el începea să plângă, nu atât de ruşine, cât de epuizare nervoasă. Uneori, izbucnea în plâns şi de cinci-şase ori în aceeaşi şedinţă. De cele mai multe ori, ţipau la el, îl insultau şi-l ameninţau, la orice ezitare că uite-acum îl dau înapoi pe mâna gardienilor; alteori, însă, brusc schimbau placa, îi spuneau „tovarăşe”, apelau la el în numele SOCENG-ului şi al Fratelui cel Mare şi-l întrebau plini de regret dacă nici măcar în ceasul al douăzeci şi patrulea nu-i mai rămăsese un dram de loialitate faţă de Partid, încât să dorească să repare răul pe care îl făcuse. După ore întregi de interogatoriu, când avea nervii ca de cârpă, până şi un asemenea apel îl putea face să se smiorcăie. În cele din urmă, vocile lor cicălitoare îl storceau mai bine decât cizmele şi pumnii gardienilor. Devenea o simplă gură care rostea, o mână care semna orice i se cerea. Singura lui preocupare era aceea de a afla ce aşteptau de la el să recunoască, pentru a recunoaşte cât mai repede, înainte ca bombardamentul cu întrebări să o ia de la capăt. Aşa a recunoscut că asasinase membri de frunte ai Partidului, că răspândise broşuri care îndemnau la răzvrătire, că delapidase fonduri publice, că vânduse secrete militare şi că făcuse toate sabotajele imaginabile. A mărturisit, de asemenea, că, încă din 1968, era plătit pentru spionaj de guvernul estasian, c ă admiră capitalismul, crede în Dumnezeu şi este pervers sexual. A recunoscut că şi-a omorât nevasta, deşi ştie foarte bine — şi precis ştia şi cei care-l interogau — că nevasta lui este încă în viaţă. A recunoscut că de ani de zile se afla în relaţii intime cu Emmanuel Goldstein şi că făcea parte dintr-o organizaţie subversivă din care, de altfel, ar fi făcut parte toţi cunoscuţii lui. Este mai uşor să mărturiseşti orice şi să acuzi pe toată lumea. Şi, pe urmă, într-un fel, totul este adevărat: este adevărat că a fost duşmanul Partidului, iar Partidul nu face nici o distincţie între intenţie şi fapta concretă.

Mai are, însă, şi alte amintiri, care i se ivesc în minte dezlânat, ca nişte imagini în care albul e negru şi negrul e alb. Se face că se află într-o celulă ori scufundată în beznă, ori, dimpotrivă, inundată de lumină, pentru că el oricum nu vede nimic altceva decât o pereche de ochi. Undeva, la îndemână, are un aparat care ticăie încet, dar regulat. Ochii respectivi se fac din ce în ce mai mari şi mai luminoşi. Deodată, el, Winston, se desprinde de la locul lui, pluteşte o vreme, apoi plonjează în ochii aceia, care-l înghit.

Sau se face că stă pe un scaun, legat de curele şi înconjurat de cadrane, sub fasciculele unor lumini sufocante. Un om în halat alb cite şte cadranele. Afară se aude tropăiala unor cizme grele. Uşa de metal se deschide, făcând clang. Ofiţerul cu faţa ca de ceară intră, urmat de doi gardieni, şi zice: „Camera o-sută-unu”. Omul în halat alb nu-şi întoarce capul. Nici la Winston nu se uită: nu are ochi decât pentru cadranele lui.

Altădată se face că aleargă, parcă se rostogoleşte, pe un culoar larg de un kilometru şi inundat de o lumină galbenă, puternică, râde în hohote şi strigă mărturisiri în gura mare. Recunoaşte totul, chiar şi ceea ce a reuşit să nu spună sub tortură, îşi povesteşte întregul curs al vieţii unui public care-l cunoaşte dinainte, împreună cu el se află gardienii, ceilalţi anchetatori, oamenii în halate albe, O'Brien, Julia, domnul Charrington şi toţi aleargă, parcă se rostogolesc pe coridorul acela şi hohotesc de râs. El, Winston, a reuşit să evite, cine-ştie-cum, un oarecare lucru îngrozitor pe care viitorul i-l rezervase, dar care, iată, nu s-a petrecut, până la urmă. Totul este bine, acum durerea ţine de domeniul trecutului, până şi ultimul amănunt al vieţii lui a fost pus pe tapet, înţeles şi iertat.

În fine, alteori se face că ţâşneşte în sus de pe patul lui de scândură, pe jumătate convins că a auzit vocea lui O'Brien. De-a lungul întregului interogatoriu, deşi nu l-a văzut niciodată, a avut în mod constant impresia că O'Brien se afla de faţă, chiar lângă el, dar în afara câmpului lui vizual. El era cel care îi asmuţea pe gardieni asupra lui Winston şi care nu le permitea să-l omoare. El era cel care hotăra când trebuia ca Winston să urle de durere, când să aibă un moment de răgaz, când să primească de mâncare, când să doarmă, când să i se pompeze droguri în vene. El era cel care punea, de fapt, întrebările şi-i sugera şi răspunsurile. El era călăul, el era protectorul; era şi inchizitor şi prieten. Odată, nu-şi mai aduce aminte dacă în timpul unui somn indus cu seringa sau al unui somn normal, dacă nu cumva chiar într-un moment de trezie, o voce i-a şoptit în ureche: „Nu te teme, Winston, acum am pus mâna pe tine. De şapte ani te studiez. Acum a venit vremea cotiturii. Te salvez, te fac perfect”. Nu ştie sigur dacă era vocea lui O'Brien; în tot cazul, era aceeaşi voce care i-a spus, în celălalt vis, acum şapte ani: „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”.

La fel cum nu-şi aduce aminte dacă şi când s-a sfârşit interogatoriul. A avut o perioadă de gol, apoi celula, sau camera în care se află acum, s-a materializat încetul cu încetul în jurul lui. Stă întins pe spate şi nu se poate mişca. Trupul îi este