fixat în toate punctele esenţiale. Până şi ceafa îi este prinsă cumva. O'Brien se uită la el de sus în jos, serios şi oarecum trist. Faţa lui, văzută de jos în sus, arată înăsprită şi îmbătrânită, cu pungi sub ochi şi riduri de la nas până la bărbie. E mai bătrân decât credeam eu, se gândeşte Winston. Să tot aibă vreo patruzeci şi opt sau cincizeci de ani. Sub mâna lui se află un cadran cu o manetă şi cu cifre de jur-împrejur.

— Ţi-am spus odată, zice O'Brien, că, dacă ne întâlnim, aici ne mai întâlnim.

— Da, răspunde Winston.

Fără nici un avertisment, afară de o uşoară mişcare a mâinii lui O'Brien, un val de durere îi năpădeşte tot trupul, înfricoşătoare durere, pentru că nu vede ce se întâmpla şi are impresia că i se provoacă în mod deliberat o leziune mortală. Nu ştie dacă într-adevăr i se face ceva sau dacă efectul este obţinut electric; dar corpul lui este răsucit şi toate încheieturile smulse treptat. Deşi de durere i-a ţâşnit transpiraţia pe frunte, cel mai rău lucru este teama că şira spinării nu mai are mult şi-o să-i plesnească, îşi încleştează dinţii şi respiră profund pe nas, încercând să nu urle cât mai mult posibil.

— Te temi, zice O'Brien, urmărindu-i mişcările feţei, că, peste câteva clipe, ceva o să ţi se frângă. Mai cu seamă ţi-e frică să nu fie şira spinării. Ţi-ai format în minte o vie imagine a vertebrelor plesnind şi a măduvei scurgându-se din ele. La asta te gândeşti, nu-i aşa, Winston?

Winston nu răspunde. O'Brien trage înapoi maneta de pe cadran. Valul de durere se stinge aproape la fel de repede cum l-a apucat.

— Asta a fost patruzeci, zice O'Brien. Uite, vezi? —, pe acest cadran cifrele ajung până la o sută. Am să te rog să ţii minte, de-a lungul întregii noastre conversaţii, că stă în puterea mea să-ţi aplic durerea în orice moment şi la orice intensitate doresc. Dacă mă minţi sau încerci să mă păcăleşti în orice fel, sau chiar dacă te cobori sub nivelul tău de inteligenţă, o să-ţi scuipi plămânii urlând de durere, chiar în clipa respectivă. Ne-am înţeles?

— Da, răspunde Winston.

O'Brien adoptă o atitudine mai puţin belicoasă, îşi potriveşte gânditor ochelarii pe nas şi face câţiva paşi în sus şi în jos. Când îşi reia vorba tonul lui este calm şi răbdător. Ai zice că e cine-ştie-ce doctor, profesor sau chiar preot, care îşi propune mai degrabă să explice şi să convingă, decât să pedepsească.

— Îmi bat capul cu tine, Winston, zice el într-un târziu, pentru că meriţi ceva bătaie de cap. Ştii foarte bine care este problema cu tine. De ani de zile o cunoşti, deşi te-ai străduit să te auto-iluzionezi că nu poate fi vorba de aşa ceva. Eşti dement. Suferi de o memorie deficitară. Eşti inca pabil să-ţi aminteşti unele evenimente reale, dar, pe de altă parte, îţi spui întruna în sinea ta că îţi aminteşti alte evenimente care, în realitate, nu s-au petrecut niciodată. Să-ţi dau vestea cea bună: eşti vindecabil — din fericire. Nu te-ai vindecat până acum de unul singur pentru că tu n-ai vrut să te vindeci. Nu-ţi trebuia decât un mic efort de voinţă, pe care, însă, ai refuzat cu obstinaţie să-l faci. Chiar şi acum, îmi dau seama, te agăţi de boala asta, cu iluzia că ar fi cine-ştie-ce virtute. Să luăm un exemplu. De pildă, în acest moment, cu cine este Oceania în război?

— Când am fost eu arestat, Oceania era în război cu Estasia.

— Cu Estasia. Bun. Şi Oceania este dintotdeauna în război cu Estasia, nu-i aşa?

Winston îşi ţine respiraţia. Dă să spună ceva, dar se opreşte; nu-şi poate lua ochii de la cadran.

— Adevărul, te rog, Winston. Adevărul tău. Spune-mi ce crezi tu că-ţi aminteşti.

— Mi-aduc aminte că, până cu o săptămână înainte de a fi eu arestat, Oceania nu era deloc în război cu Estasia, ci Estasia era aliatul nostru. Războiul era împotriva Eurasiei şi dura deja de patru ani. Înainte de asta…

O'Brien îl întrerupe cu un gest din mână şi zice.

— Alt exemplu. Acum câţiva ani, ai avut o halucinaţie cu adevărat gravă. Ai crezut că trei indivizi, foşti membri ai Partidului, care se numeau Jones, Aaronson şi Rutherford şi care au fost executaţi pentru trădare şi sabotaj, după ce au făcut cele mai complete mărturisiri cu putinţă, nu erau, de fapt, vinovaţi de crimele de care fuseseră acuzaţi. Ai crezut că dăduseşi din greşeală peste o probă palpabilă, de neconfundat, care demonstra că mărturisirile lor ar fi fost false. Era vorba de-o anumită fotografie care ţi-a provocat, de fapt, halucinaţia. Ai crezut că o ţinuseşi cu adevărat între degete. O fotografie cam ca asta, nu?

Şi-i arată un fragment dreptunghiular de ziar, ţinându-l între două degete, în unghiul lui vizual, timp de cinci secunde, poate chiar mai mult. Este o fotografie, dar nu încape nici o îndoială: este fotografia aceea. Un alt exemplar din fotografia care îi înfăţişa pe Jones, Aaronson şi Rutherford la o solemnitate de Partid la New York şi pe care el a păstrat-o câteva zeci de minute înainte de a o distruge. Uite, acum o are din nou în faţa ochilor, chiar dacă numai pentru o clipă; pe urmă, la fel de repede se face nevăzută, dar el a văzut-o cu ochii lui, absolut clar a văzut-o! Face un efort disperat, de moarte, pentru a-şi smulge din strânsoare partea de sus a corpului. Imposibil să se mişte, însă, în orice direcţie, fie şi cu un centimetru. Pe moment, uită şi de cadran. Tot ce-şi doreşte este să mai ţină o dată în mână fotografia celor trei sau, cel puţin, să se mai uite o dată la ea.

— Există! — ţipă el.

— Nu există, răspunde O'Brien. Traversează încăperea. În peretele de vizavi se află o gaură de memorie. Ridică grilajul şi foiţa subţire de ziar dispare, răsucită de curentul de aer cald. Peste câteva momente, va fi înghiţită