— Scrum, zice. Nici măcar scrum identificabil. Praf şi pulbere. Nu există. N-a existat.

— Ba da, a existat ! Există ! Există în memorie. Eu mi-o amintesc. Dumneata ţi-o aminteşti.

— Eu nu mi-o amintesc, răspunde sec O'Brien. Sufletul lui Winston se chirceşte. Sigur că da, dublugândit. Îl cuprinde o senzaţie de cumplită neajutorare. Dacă ar avea cât-de-cât certitudinea că O'Brien minte, parcă nu ar mai avea atâta importanţă ce se întâmpla cu fotografia. Dar se poate foarte bine ca O'Brien să fi uitat deja de existenţa ei. Şi, dacă este aşa, atunci a uitat deja şi faptul de a nu-şi aminti de ea şi a uitat deja şi faptul de a fi uitat. Cum poţi fi sigur că este o simplă jonglerie? Poate că totuşi dislocarea asta dementă a minţii se poate, realmente, petrece.

O'Brien îl priveşte de sus în jos meditativ. Mai mult ca niciodată, are aerul unui profesor care îşi dă silinţa cu un elev promiţător, dar îndărătnic.

— Există o lozincă a Partidului care se referă la controlul trecutului, zice el. Vrei să fii amabil să mi-o spui?

— „Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul” — recită Winston, disciplinat.

— „Cine controlează prezentul controlează trecutul” — repetă O'Brien, aprobând uşor din cap. Părerea ta, Winston, este că trecutul are o existenţă obiectivă?

Sentimentul neajutorării îl cuprinde din nou pe Winston. Ochii i se răsucesc spre cadran. Nu numai că nu ştie, dintre „da” şi „nu”, care l-ar scuti de durere, dar nici pe care din două îl consideră adevărat nu mai ştie.

O'Brien schiţează un zâmbet.

— Nu eşti tare la metafizică, Winston, zice el. Până în momentul acesta nu te-ai gândit niciodată ce se înţelege prin existenţă, nu-i aşa? Cum să exprim eu mai concret? Trecutul — există el în realitate, în spaţiu? Se găseşte pe undeva oriunde, un loc, o lume de corpuri solide, în care trecutul se mai desfăşoară încă?

— Nu.

— Atunci unde există trecutul, presupunând că există, totuşi, pe undeva?

— In documente. Rămâne scris.

— în documente. Şi unde altundeva?

— în minte, în memoria oamenilor.

— în memorie. Bu-u-un. Noi, Partidul adică, suntem în posesia tuturor documentelor şi controlăm toate memoriile, în cazul acesta, controlăm trecutul, eşti de acord?

— Dar cum puteţi împiedica oamenii să-şi aducă aminte de una şi-alta? — strigă Winston, uitând din nou, pentru o clip ă, de cadran. Este ceva involuntar, ceva exterior individului. Cum puteţi controla memoria? Pe-a mea nu mi-aţi controlat-o!

O'Brien se încruntă din nou şi lasă mâna pe cadran.

— Ba nu, tu nu ţi-ai controlat-o. Asta te-a adus aici. Te afli aici pentru că ai dat greş la capitolul umilinţă, auto-disciplină. N-ai vrut să faci acel gest de supunere care este preţul judecăţii sănătoase. Ai preferat să fii dement, să fii o minoritate de un singur individ. Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există în sine. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te auto-iluzionezi că vezi un anumit lucru, tu porneşti de la ideea că toţi ceilalţi văd acelaşi lucru ca şi tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv. Ea exista numai în mintea omului, nicăieri altundeva. Nu în mintea individului, care mai poate gre şi, care este, în plus, supus pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectiv ă deci nemuritoare. Oricare consideră Partidul că este adevărul, acela este adevărul. Nu poţi vedea realitatea altfel decât privind prin ochii Partidului. Iată ce trebuie tu să înveţi de la început. Iţi trebuie un act de auto-anihilare, un efort de voinţă. Trebuie să fii umil, ca să devii sănătos la minte.

Tace câteva clipe, ca şi cum ar vrea să-l lase pe Winston să digere ce i-a spus până acum, apoi continuă:

— Ţi-aduci aminte ce-ai scris în jurnalul tău: „Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru”?

— Da, răspunde Winston.

O'Brien îşi ridică mâna stânga, ţinând-o cu exteriorul spre Winston, cu degetul mare ascuns în palmă, iar celelalte patru răsfirate.

— Câte degete ţi-arăt eu acum, Winston?

— Patru.

— Şi, dacă Partidul spune că nu sunt patru, ci sunt cinci, atunci câte ţi-arăt?

— Tot patru.

Ultimul cuvânt i se îneacă într-un spasm de durere. Acul de pe cadran a sărit la cincizeci şi cinci. Din tot corpul îi ţâşneşte sudoarea. Aerul îi dă buzna în plămâni, apoi năvăleşte înapoi afară cu nişte grohăieli pe care nici încleştându-şi dinţii nu le poate împiedica. O'Brien se uită fix la el, ţinând cele patru degete răsfirate în sus. Răsuceşte maneta la loc la zero. De data asta, durerea doar slăbeşte, fără să dispară de tot.

— Câte degete, Winston?

— Patru.

Acul suie la şaizeci.

— Câte degete, Winston?

— Patru! Patru! Ce pot spune altceva? Patru!!

Probabil că acul a suit şi mai sus, dar nu se mai uită la el. Faţa masivă şi dură a lui O'Brien şi cele patru degete îi umplu câmpul vizual. Degetele i se înalţă în faţa ochilor, ca nişte coloane, şi le vede nedesluşit, parcă vibrează, dar nu încape nici o îndoială că sunt patru.

— Câte degete, Winston?

— Patru! Opreşte-te! Opreşte-te! Cum poţi face una ca asta? Patru! Patru!

— Câte degete, Winston?

— Cinci! Cinci! Cinci!

— Nu, Winston, n-are rost. Minţi. Tu în continuare crezi că sunt patru. Câte degete, te rog?

— Patru! Cinci! Patru! Oricâte vrei, numai opreşte-te, opreşte durerea asta!

Deodată, se trezeşte stând în capul oaselor; O'Brien îl sprijină cu braţul lui puternic pe după umeri. Şi-a pierdut cunoştinţa, probabil, pentru câteva secunde. Legăturile care îi ţineau corpul fixat de pat sunt acum desfăcute, îi e foarte frig, tremură şi nu se poate stăpâni, îi clănţăne dinţii, i se scurg lacrimi în jos pe obraji. In prima clipă, se agaţă de O'Brien ca un copil; curios lucru, dar se simte protejat de braţul lui greu, care-l ţine