— Greu mai înveţi, Winston, zice O'Brien cu duioşie.

— Ce pot să fac? — bălmăjeşte Winston. Cum pot să văd altceva decât ce am în faţa ochilor? Doi şi cu doi fac patru.

— Uneori, Winston, uneori. Alteori fac cinci alteori fac trei. Şi sunt situaţii când le fac pe toate în acelaşi timp. Trebuie să te străduieşti mai tare. Nu-i uşor să fii normal.

După care, îl lasă înapoi pe spate. Legăturile se strâng şi ele la loc, dar durerea s-a risipit, iar tremuriciul i s-a potolit; numai slăbiciunea şi frigul îl mai încearcă. O'Brien face semn din cap către omul în halat alb, care a stat nemişcat în tot timpul discuţiei lor. Individul se apleacă şi se uită atent în ochii lui Winston, îi ia pulsul, îl ascult ă cu urechea culcată pe piept, îl pipăie pe ici, pe colo. Când termină verificarea de rutină, face semn de încuviinţare către O'Brien.

— Din nou, zice O'Brien.

Durerea îl străpunge pe Winston ca un pumnal, de astă dată. Acul era, probabil, la şaptezeci, poate chiar şaptezeci şi cinci. Ştie că degetele răsfirate sunt tot acolo şi tot patru. Nimic altceva nu contează, decât să supravieţuiască până trece arsura ca de pumnal. Nu-şi mai pune problema dacă a urlat sau nu. Durerea slăbeşte din nou, iar el îşi deschide ochii. O'Brien a tras maneta înapoi.

— Câte degete, Winston?

— Patru. Presupun că patru. Aş vrea să văd cinci, dar nu pot. Încerc să văd cinci.

— Şi ce anume doreşti: să mă convingi pe mine că vezi cinci, sau chiar să vezi cinci?

— Chiar să văd cinci.

— Din nou, zice O'Brien.

Se poate foarte bine ca acul să fi ţâşnit la optzeci, sau chiar nouăzeci dintr-o sută. Are momente când nu-şi mai aduce aminte de ce anume îl doare. In spatele pleoapelor strânse ermetic, vede o pădure de degete care se mişcă de parcă ar dansa: se împletesc unele cu altele, dispar unul în spatele altuia şi reapar ca şi cum s-ar juca de-a v-aţi ascunselea. Nu mai ştie de ce trebuie să facă aşa ceva, dar se străduieşte să le numere şi-şi dă seama că-i vine imposibil să le numere cum trebuie, şi asta din cauza unei suprapuneri curioase, între numerele patru şi cinci. Durerea se stinge din nou. Când îşi deschide ochii, constată că vede în continuare acelaşi lucru. Nenumărate degete, ca o pădure de frasini tineri în plină mişcare, se scurg în continuare când într-o direcţie, când în cealaltă, încrucişându-se şi iar încrucişându-se. Preferă să-şi închidă ochii la loc.

— Câte degete ţi-arăt, Winston?

— Nu ştiu, zău că nu mai ştiu. Mă omori dacă-mi mai faci treaba asta. Patru, cinci, şase — pe cuvântul meu că nu ştiu.

— Aşa mai merge, zice O'Brien.

Un ac îi intră în braţ. Aproape în aceeaşi clipă, simte o căldură binecuvântată şi reconfortantă care îi pătrunde prin vene. Deja pe jumătate a uitat durerea provocată de cadranul cu manetă. Deschide ochii şi priveşte în sus, recunoscător, către O'Brien. Inima i se răscoleşte la vederea acelui chip lat, plin de riduri, atât de urât, şi totuşi atât de inteligent. Dacă s-ar putea mişca, ar întinde o mână şi ar pune-o pe braţul lui O'Brien. Niciodată nu l-a iubit mai intens ca acum, şi asta nu numai fiindcă l-a scăpat de durere, ci şi fiindcă îl încearcă din nou vechea lui impresie că, la urma urmelor, nu are nici o importanţă dacă O'Brien îi este prieten sau duşman, atâta timp cât este un om cu care poţi sta de vorbă. Poate că, uneori, nu aştepţi atât să fii iubit, cât să fii înţeles. O'Brien l-a torturat până la limita nebuniei şi este cert că, nu peste mult timp, îl va trimite la e şafod. Dar ce contează? într-un fel, toată relaţia dintre ei merge dincolo de prietenie, mai profund — sunt intimi; undeva, nu contează unde şi nici dacă vorbele vor fi rostite vreodată, dar există precis undeva un loc unde şi-ar putea da întâlnire amândoi să stea de vorbă, dacă nu s-ar afla acolo unde se află acum. O'Brien se uită de sus în jos spre el cu o expresie a feţei care parcă îi spune că şi pe el îl încearcă un sentiment asemănător, începe să vorbească pe un ton amical, de conversaţie:

— Spune-mi, Winston, tu ştii unde te afli?

— Nu ştiu. Bănuiesc că undeva în beciurile Ministerului Iubirii.

De când te afli aici ştii? Nu ştiu. De zile, de săptămâni, de luni — cred că de câteva luni.

— Şi de ce-ţi închipui tu că sunt aduşi oamenii aici?

— Ca să mărturisească.

— Nu, nu e ăsta motivul. Mai încearcă.

— Ca să-i pedepsiţi.

— Nu! — exclamă O'Brien indignat. Cum i s-a schimbat vocea; cât de dură şi animată în acelaşi timp i-a devenit faţa, se gândeşte Winston. Nu! — repetă O'Brien. Nu numai ca să vă stoarcem mărturisiri, şi nu numai ca să vă pedepsim. Să-ţi spun de ce te-am adus pe tine aici, de exemplu?! Ca să te vindecăm! Să te facem normal! Fii amabil, te rog, şi pricepe odată că nimeni dintre cei pe care-i aducem în locul acesta nu iese din mâinile noastre nevindecat. Nu crimele-alea stupide pe care le-ai comis ne interesează. Partidul nu este interesat de actul făţiş; gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii — îi schimbăm, înţelegi ce vreau să spun cu asta?

Vorbeşte aplecat deasupra lui Winston, care este tot imobilizat la pat. Faţa lui O'Brien pare enormă din cauza apropierii şi hidos de urâta fiindcă i-o vede de jos în sus. Mai mult decât atât, Radiază un soi de exaltare, de intensitate dementă. Inima lui Winston se chirceşte din nou. Dacă ar putea, s-ar cuibări mai adânc în patul pe care stă imobilizat. Este convins că O'Brien va răsuci din nou maneta