— Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că aici nu există martiri. Ai citit despre persecuţiile religioase ale trecutului, nu-i aşa? In Evul Mediu, exista Inchiziţia. Un fiasco. Şi-au pus în minte să stârpească erezia şi au sfârşit prin a o perpetua. Cu fiecare eretic ars pe rug în piaţa publică, răsăreau alţi o mie. De ce asta? Pentru că Inchiziţia îşi ucidea duşmanii în văzul lumii, şi-i omora când ei încă nu se căiseră. De fapt, îi omora tocmai pentru că nu se căiau. Oamenii mureau pentru că nu voiau să renunţe la adevăratele lor credinţe. Cum era şi firesc, toată gloria îi revenea victimei şi toată ruşinea — inchizitorului care ordona arderea pe rug. Mai târziu, în secolul douăzeci, au fost totalitari ştii — naziştii germani şi comuniştii ruşi. Ruşii au persecutat erezia cu mai multă cruzime decât Inchiziţia. Şi şi-au închipuit că învăţaseră din greşelile trecutului; în tot cazul, un lucru au ştiut: nu trebuie să martirizezi pe nimeni, înainte de a-şi expune victimele în procese publice, le distrugeau în mod deliberat demnitatea, îi storceau de vlagă în torturi şi claustrare, până când ajungeau nişte cârpe nenorocite, care se târau în faţa oricui şi mărturiseau orice li se punea în gură sau pe hârtie, se acopereau cu noroi pe ei înşişi, se acuzau unul pe altul şi se ascundeau unul după altul, implorând milă. Şi totuşi, după câţiva ani, acelaşi lucru s-a petrecut şi la ruşi: morţii deveniseră martiri, iar degradarea lor se uitase. Tot aşa: de ce s-a întâmplat asta? în primul rând, pentru că mărturisirile pe care le făceau erau evident smulse cu cleştele şi neadevărate. Noi nu facem asemenea greşeli. Toate mărturisirile făcute aici sunt adevărate. Noi le facem să fie adevărate. Şi, mai întâi de toate, noi nu le permitem morţilor să se ridice împotriva noastră. Să nu-ţi închipui, Winston, că posteritatea te va răzbuna. Posteritatea nici nu va auzi de tine. Vei fi, pur şi simplu, extirpat din cursul istoriei. Vei fi transformat în fum şi împrăştiat în stratosfera. Nimic nu va mai rămâne din tine: nici măcar un nume într-un registru, nici măcar o amintire în mintea cuiva. Te vom anihila şi pentru trecut, şi pentru viitor. Se va chema că nu ai existat niciodată.

Şi-atunci, de ce vă mai bateţi capul cu mine şi mă torturaţi? — se gândeşte Winston, cu un sentiment de amărăciune. O'Brien se opreşte din mers, ca şi cum Winston ar fi gândit cu voce tare. Faţa lui lată şi urâta se apropie şi ochii aceia profunzi se uită la Winston de sus în jos, încordat, subţiindu-se.

— Te gândeşti, zice O'Brien, că, din moment ce tot avem intenţia de a te anula cu totul, în aşa fel, încât nimic din ce-ai putea spune sau face să nu aibă nici cea mai mică importanţă — în cazul acesta, de ce ne mai străduim să te interogăm. La asta te gândeai, nu-i aşa?

— Da, răspunde Winston.

Eşti ca o greşeală de tipar, Winston, zice O'Brien schiţând un zâmbet. Ca o pată care trebuie scoasă. Nu ţi-am explicat chiar acum că noi suntem altfel decât călăii din trecut?! Nouă nu ne ajunge ascultarea negativă, nici chiar dacă este însoţită de cea mai abjectă supunere. Când te vei preda în mâinile noastre, fiindcă până la urmă tot o să te predai, trebuie să te predai prin liberul tău arbitru. Noi nu distrugem ereticul pentru că ne rezistă; de fapt, atâta timp cât ne rezistă, nu l-am distrus, orice i-am face. Noi îl convertim, îi ocupăm gândurile cele mai intime, îl remodelăm. Ardem tot răul şi orice închipuire din mintea lui; îl aducem de Partea noastră nu numai în aparenţă, ci de-adevăratelea, cu trup şi suflet, îl facem unul dintre noi şi abia pe urmă îl împuşcăm. Pentru noi este intolerabilă existenţa unui gând eronat, indiferent unde în lume şi oricât de ascuns şi de neputincios. Nici în clipa morţii nu putem îngădui nici o deviaţie. Pe vremuri, ereticul mergea către rug tot eretic şi-şi proclama erezia şi exulta în erezia lui. Până şi victimele epurărilor ruseşti puteau să-şi poarte revolta ascunsă sub ţeastă când treceau pe coridorul unde-şi aşteptau glonţul în ceafă. Noi trebuie să facem creierul perfect — numai în acest caz îl putem zbura. Cuvântul de ordine al vechilor dictatori era „Să nu faci”; al totalitariştilor, „Să faci”. Cuvântul nostru de ordine este „Să fii”. Nimeni care ajunge aici nu se mai ridică vreodată împotriva noastră, pentru că pe toţi îi purificăm. Până şi pe trădătorii ăia nenorociţi — Jones, Aaronson şi Rutherford — despre care ai crezut tu odată că nu erau vinovaţi, până la urmă i-am îngenuncheat. Am luat şi eu parte la interogatoriu. I-am văzut cum se degradau încetul cu încetul, cum se milogeau, cum se târau, cum plângeau, ca până la urmă să nici nu-i mai doară, să nici nu le mai fie frică -le părea rău şi-atât. Când am terminat ce aveam cu ei, ajunseseră nişte cochilii de oameni. Nimic nu mai rămăsese în ei, numai regrete pentru ce făcuseră şi iubire pentru Fratele cel Mare. Zău, era emoţionant să vezi cum îl iubeau. Ne-au implorat să-i împuşcăm repede, ca să moară cât timp mai aveau minţile curate.

O'Brien vorbeşte aproape visător. Nu i s-a stins cu totul de pe chip exaltarea, entuziasmul ăla dement. Nu se preface, nu e ipocrit, crede fiecare cuvânt pe care-l spune, se gândeşte Winston. Ceea ce îl chinuie, însă, cel mai mult este conştiinţa propriei lui inferiorităţi intelectuale. Se uită la silueta masivă şi totuşi armonioasă care se fâţâie de colo-colo, intrând şi ieşind din câmpul lui vizual. O'Brien este o fiinţă din toate punctele de vedere mai mare decât el. Nu îi vine în minte nici o opinie pe care el s -o fi nutrit vreodată, sau s-o fi putut nutri, şi pe care O'Brien să