n-o fi cunoscut, examinat şi respins de multă vreme. Mintea lui O'Brien o include pe a lui, pe a lui Winston Smith. Şi atunci, cum se poate ca O'Brien să fie dement? El, Winston, trebuie să fie nebun de fapt. O'Brien se opreşte şi se uită de sus în jos spre el.

— Să nu-ţi închipui, Winston, zice el pe un ton redevenit tăios, că te vei putea salva, indiferent cât de completă îţi va fi supunerea. Nimeni care a luat-o razna, fie şi o singură dată în viaţă, nu mai scapă. Şi chiar dacă te vom lăsa să mori de moarte bună, tot nu vei mai scăpa niciodată de noi cu totul. Ceea ce ţi se întâmpla aici este pentru totdeauna. Trebuie să conştientizezi acest lucru dinainte. Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ţi se vor întâmpla lucruri din care nu-ţi vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil de sentimente omeneşti normale. Totul va fi mort în tine, totul. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubeşti, să ai un prieten, să te bucuri de viaţă, să râzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine.

Se opreşte şi face un semn către omul în halat alb. Winston simte că un aparat greu este aşezat deasupra capului lui. O'Brien se aşează lângă pat, în aşa fel încât faţa lui se găseşte aproape la acelaşi nivel cu cea a lui Winston.

— Trei mii, zice el, vorbind peste capul lui Winston, către omul în halat alb.

Winston simte ceva ca două palete moi care îi încleştează tâmplele, dându-i o senzaţie de umezeală, îşi încordează tot corpul. Urmează, cu siguranţă, o durere, altfel de durere, nu ştie de care şi încearcă să se pregătească pentru toate durerile. O'Brien pune o mână pe umărul lui şi-l linişteşte, aproape binevoitor:

— De data asta, nu te doare. Uită-te fix în ochii mei.

În clipa următoare — o explozie devastatoare, sau ceva ce aduce a explozie, deşi nu este sigur dacă a fost sau nu cu zgomot, în mod cert, îns ă, a fost un fulger orbitor de luminos, care nu l-a durut, dar l-a zdrobit efectiv, l-a făcut ţăndări. Deşi era deja culcat pe spate, în momentul exploziei mute, a avut senzaţia ciudată că a ajuns în poziţia respectivă lovit de cineva, că o izbitură, nedureroasă dar înspăimântătoare, l-a turtit la pământ. Şi precis a păţit ceva înăuntru, în cap. Încetul cu încetul, ochii încep să-şi recapete imaginea; îşi aduce aminte cine este şi unde se află şi recunoaşte şi faţa care îl priveşte intens de sus în jos. Dar este conştient că undeva se găseşte un mare loc gol, ca şi cum şi-ar fi pierdut o bucată din creier.

— Nu durează mult, zice O'Brien. Uită-te în ochii mei. Cu ce ţară este Oceania în război?

Se gândeşte. Ştie ce se înţelege prin Oceania şi ştie că el însuşi este cetăţean al Oceaniei, îşi aduce aminte şi de Eurasia şi Estasia. Dar cine este în război cu cine — asta nu mai ştie. De fapt, nici că e război parcă nu ştia.

— Nu-mi aduc aminte.

— Oceania se află în război cu Estasia. Acum ţii minte?

— Da.

— Oceania este dintotdeauna în război cu Estasia. De când te-ai născut tu, de când există Partidul, de la începutul istoriei, războiul continuă fără întrerupere, acelaşi si-acelaşi război. Ţii minte?

— Da.

— Acum unsprezece ani, ai creat o legendă despre trei oameni condamnaţi la moarte pentru trădare. Pretindeai că ai văzut o hârtie care dovedea că cei trei ar fi fost nevinovaţi. O asemenea hârtie nu a existat niciodată. Tu ai inventat-o şi pe urmă ai ajuns să crezi în existenţa ei. Acum îţi aminteşti exact momentul acela, primul moment în care ai inventat toată povestea. Ţii minte?

— Da.

— Iar acum câteva momente ţi-am arătat mâna mea stânga, cu degetele răsfirate. Ai văzut cinci degete. Ţii minte asta?

— Da.

O'Brien ridică din nou mâna stânga, ţinând degetele răsfirate, cu excepţia degetului mare, îndoit în palmă.

— Uite, cinci degete. Vezi că sunt cinci degete?

— Da.

Ei bine, da, vede cinci degete, pentru o clipă numai, înainte ca imaginea din mintea lui să se modifice. Vede cinci degete şi nimic nu i se pare nefiresc. Apoi, totul revine la normal, îl cuprind din nou, una peste alta, vechea teamă, şi ura, şi consternarea. Dar a avut un moment — nu ştie sigur cât o fi durat, poate vreo treizeci de secunde — de seninătate luminoasă, în care fiecare nouă afirmaţie a lui O'Brien venea să umple un gol şi devenea adevărul absolut, în care doi şi cu doi ar fi putut face, la fel de bine, trei sau cinci, după cum li se spunea să facă. Momentul acela s-a destrămat la fel de repede, înainte ca O'Brien să fi apucat să lase mâna în jos. Nu-l poate reconstitui, dar şi-l aminteşte, aşa cum îţi reaminteşti o experienţă trăită cu intensitate într-o altă etapă a vieţii, când erai, de fapt, o altă persoană.

— Acuma îţi dai seama, cel puţin, că se poate, comentează O'Brien.

— Da, îmi dau seama, răspunde Winston.

O'Brien se ridică în picioare cu un aer satisfăcut. Winston îl zăreşte, în stânga lui, pe omul cu halat alb, care a spart o fiolă şi acum trage în afară pistonul unei seringi. O'Brien se întoarce către Winston cu un vag zâmbet pe faţă şi-şi aşează mai bine ochelarii pe nas, aproape la fel de manierat cum i s-a părut lui Winston de când l-a văzut pentru prima oară.

— Ţii minte ce-ai scris în jurnal? — zice el. Că nu are nici o importanţă dacă eu îţi sunt prieten sau duşman, că sunt, cel puţin, o persoană care te înţelege şi cu care poţi sta de vorbă. Aveai dreptate, îmi face