plăcere să stau de vorbă cu tine. Mă impresionează mintea ta, Winston. Seamănă cu a mea în unele privinţe. Atâta doar, că tu se întâmpla să fii dement. Mă rog, înainte de a încheia şedinţa, poţi să-mi pui câteva întrebări, dacă vrei.

— Orice întrebare vreau?

— Oricare. E scos din priză — adaugă O'Brien, văzând că privirile lui Winston se îndreaptă spre cadranul cu manetă. Te ascult.

— Ce-aţi făcut cu Julia? — întreabă Winston. O'Brien zâmbeşte din nou.

— Te-a trădat, Winston. Imediat şi fără rezerve. Rareori mi-a fost dat să văd pe cineva trecând de partea noastră atât de repede. Nici n-ai mai recunoaşte-o, dacă ai revedea-o. Toată revolta din ea, toată făţărnicia, toată nebunia, toată mizeria morală — totul a fost extirpat din ea şi ars cu fierul roşu. Transformare perfectă, zău aşa — Caz de manual.

— Aţi torturat-o?

— Următoarea întrebare, zice O'Brien, în loc de răspuns.

— Fratele cel Mare există?

— Sigur că există. Partidul există. Fratele cel Mare este întruchiparea Partidului.

— Dar el există în acelaşi sens în care exist eu?

— Tu nu exişti, i-o retează O'Brien. Sentimentul neajutorării îl ia din nou cu asalt.

Ştie — sau îşi închipuie — argumentele care demonstrează inexistenţa lui, dar sunt nişte nonsensuri, nişte simple jocuri de cuvinte. Chiar şi simpla afirmaţie „Tu nu exişti” nu conţine în ea o absurditate logică? Dar ce rost mai are să spună toate astea? Mintea lui se cutremură la gândul argumentelor aberante şi imposibil de combătut cu care O'Brien i-ar demola raţionamentul.

— Eu cred că exist, zice el, la fel de sec. Sunt conştient de identitatea mea. M-am născut şi o să mor. Am mâini şi picioare; ocup un anumit loc în spaţiu şi nici un alt corp solid nu poate ocupa acelaşi loc în acelaşi timp. In sensul acesta, există Fratele cel Mare?

— N-are nici o importanţă. Există.

— O să moară vreodată, Fratele cel Mare?

— Evident că nu. Cum ar putea muri? Altă întrebare.

— Dar Frăţia — ea există?

— Asta, Winston, nu vei şti niciodată, zice O'Brien, revenind la tonul profesoral de mai înainte. Chiar dacă ne hotărâm să te eliberăm, după ce terminăm cu tine, şi chiar dacă trăieşti până la o sută de ani, tot nu vei afla niciodată dacă răspunsul la această întrebare este da sau nu. Toată viaţa va rămâne o ghicitoare fără soluţie pentru tine.

Winston tace. Pieptul îi coboară şi se suie ceva mai repede. Nu i-a pus încă întrebarea care i-a venit în minte prima. Trebuie să i-o pună, şi totuşi parcă limba nu vrea s-o rostească. Pe faţa lui O'Brien se instalează o expresie de amuzament. Chiar şi ochelarii îi lucesc a ironie. Ştie! — realizează brusc Winston. Ştie ce vreau să-l întreb! La care gând, vorbele îi ţâşnesc parcă singure din gură:

— Ce este în Camera o-sută-unu? Expresia feţei lui O'Brien rămâne aceeaşi, dar răspunsul lui vine sec:

— Ştii foarte bine ce este în Camera o-sută-unu, Winston. Toată lumea ştie ce este în Camera o-sută-unu.

O'Brien ridică un deget şi face semn omului în halat alb. E clar că şedinţa s-a încheiat. Un ac străpunge braţul lui Winston, care se prăbuşeşte aproape instantaneu într-un somn de plumb.

3

— Reintegrarea ta, Winston, zice O'Brien, cunoaşte trei etape: învăţarea, înţelegerea şi acceptarea. Este timpul să intri în etapa a doua.

Ca de obicei, Winston stă întins pe spate. În ultima vreme, însă, legăturile sunt mai slabe. Deşi este tot fixat de pat, îşi poate mişca genunchii şi întoarce capul spre dreapta şi spre stânga şi să-şi ridice braţul de la cot. Nici cadranul nu mai este propriu-zis o teroare; îi poate evita şocurile dacă se dovedeşte suficient de ager la minte, dar, dacă spune prostii, O'Brien trage prompt de manetă. Uneori, trece câte o şedinţă întreagă fără să intervină cadranul între ei. Nu-şi mai aminteşte câte şedinţe au fost în total. Este un proces complex, care acoperă, parcă, o perioadă lungă şi nedefinită — de câteva săptămâni, poate —, iar intervalele dintre şedinţe pot fi uneori de zile, iar alteori nu mai mult de o oră-două.

— Aşa întins cum stai acolo, zice O'Brien, te-ai întrebat adeseori — mi-ai pus şi mie întrebarea — de ce iroseşte Ministerul Iubirii atâta timp şi atâta energie cu tine. Iar pe vremea când te aflai în libertate, nedumerirea ta era, în esenţă, aceeaşi. Reuşeai să prinzi mecanismele societăţii în care trăiai, dar nu şi motivaţiile ei fundamentale. Ţi-aduci aminte? Ai scris în jurnal aşa: „înţeleg cum; nu înţeleg de ce”. Când te gândeai la acest de ce, atunci se ivea îndoiala dacă erai sau nu în toate minţile. Ai citit cartea — cartea lui Goldstein, adică — sau măcar o parte din ea. Ai aflat ceva ce nu ştiai dinainte?

— Dar dumneata ai citit-o? — întreabă Winston, la rândul lui.

— Eu?! Eu am scris-o. In sensul, evident, că am colaborat la scrierea ei. După cum ştii, nici o carte nu se produce individual.

— Este adevărat ce scrie acolo?

— Ca descriere, da. Programul, însă, pe care-l propune este o prostie. Acumularea secretă de cunoaştere — răspândirea treptată a unei atitudini — în cele din urmă, o rebeliune proletară şi răsturnarea Partidului. Chiar tu însuţi ai anticipat că exact acest lucru urma să-l spună. Numai şi numai prostii. Proletarii nu se vor răscula niciodată, nici într-o mie, nici într-un milion de ani. Nu au cum. Şi nu-i nevoie să-ţi spun motivul exact: îl cunoşti deja. Dacă ai nutrit vreodată visuri de insurecţie violentă, renunţă la ele. Partidul nu poate fi răsturnat în nici un fel. Dominaţia Partidului este pe vecie. Acesta să fie punctul de plecare al raţionamentelor tale. Pe vecie! — repetă O'Brien apăsat, apropiindu-se de patul lui Winston. Bun, şi-acum să revenim la problema lui cum şi de ce. Ai înţeles destul de corect cum reuşeşte Partidul să se menţină la putere. Spune-mi ce crezi tu: de ce ne cramponăm noi de putere? Ce motiv avem? De ce dorim puterea? Zi, dă-i drumul, adaugă el, văzând că Winston tace.

Winston tace, însă, în