erau deja pe poziții în pădure. Evacuarea lor se desfășurase încet și fusese improvizată, dar se retrăseseră organizat și ajunseseră la ghizi și în siguranța taberei lui Fournier. Erau răniți, obosiți și terfeliți, dar scăpaseră teferi. Majoritatea. Șaptezeci de oameni muriseră și cincizeci erau prea răniți ca să mai fie utili în luptele care urmau pentru câteva săptămâni bune. Iscoadele îi spuseseră că mai bine de două sute de soldați SS fuseseră uciși și că toată noaptea și ziua care urma vor fi ocupați să ducă morții și răniții în vale.

Tardivat o aștepta lângă autobuz și o urmă înăuntru. Gaspard stătea incomod pe perne. Tardivat se așeză lângă el și se lăsă pe spate, întruchiparea masculinității relaxate, cu un zâmbet vag pe buze. Nancy nu se așeză și nici nu vorbi. În schimb, își luă peria de păr, își puse oglinjoara pe raft și își aranjă părul, apoi scoase rujul din buzunarul uniformei și se rujă cu atenție. Nu i s-ar fi permis niciodată să intre în Café Paris cu încălțămintea astea, cât despre față... fără îndoială.

De-abia când fu gata se așeză față în față cu Gaspard.

– Știi care e diferența reală dintre bărbați și femei, Gaspard? Zâmbi. Și, te rog, nu spune țâțe.

– Du-te dracului, mârâi el.

Tardivat îi dădu o lovitură cu dosul palmei peste cap. Gaspard se uită cu ură la el, dar nu lovi înapoi. Ăsta fu răspunsul de care avea nevoie Nancy.

– Vezi? continuă pe același ton gingaș. Bărbații își rezolvă problemele cu violență. Germanii au fost violenți cu tine și asta te aduce aici. Și tu ai fost violent cu mine, ceea ce-i face pe oamenii mei să vrea să te spânzure de cel mai înalt copac.

Tardivat încuviință pufnind, dar Nancy văzu o licărire de îndoială pe fața lui Gaspard.

– Norocul tău e, continuă ea, că eu m-am gândit cum rezolvă femeile problemele. Noi o facem cu vorbe – vorbind despre nenorocitele noastre de sentimente. Acum, tu simți frică. Furie, desigur. Și mândrie pentru oamenii tăi, foarte corect, dar sub asta, rușine. Amândoi știm zvârcolirea aia acidă. Exact cum te simți tu acum, așa m-ai făcut și tu să mă simt. Aș fi putut să stau în tabăra ta, să mă umflu în pene până m-ar fi omorât cineva. Aș fi putut să mor de rușine. Dar ăsta ar fi un mod rușinos de stupid în care să mori, nu crezi?

Gaspard își linse buzele și dădu din cap.

– Bine. Pentru că Ziua Z e aproape, am nevoie de fiecare om capabil de luptă de care pot să fac rost. Am primit instrucțiuni de la Londra ce să atac și când. Am nevoie de oamenii tăi ca să pun în aplicare operațiunile. Am nevoie de tine. Împreună o să-i oprim pe germani să-și mai miște trupele și o să-i ajutăm pe Aliații care vor sosi în Franța să câștige teren și să înainteze. Ăsta e rolul nostru. Ăsta e rolul pe care noi – tu și cu mine – o să-l jucăm în eliberarea Franței. Fără bătălii încrâncenate, fără lupte eroice. Sabotaj inteligent, chirurgical. Pentru că aici nu e vorba de noi. E vorba despre căcatul ăsta de război.

Gaspard nu spunea nimic. Ăsta era un semn bun. Mai avea să adauge o concluzie decentă.

– Tot ce trebuie să faci este să accepți că de-acum încolo eu îți sunt ofițerul superior. Dacă tu ești maior, eu sunt, să zicem... colonel? Faci ce ți se spune și o să primești toate armele și muniția de care ai nevoie. Suficient explozibil încât să arunci în aer fiecare pod și capăt de șină pe o rază de treizeci de kilometri și destui bani încât să mâncați ca niște prințișori cât timp faceți ce vi se spune. Batem palma?

Se uită fix la ea și Nancy se întrebă ce vedea oare. Cu o zi în urmă, când intrase valvârtej în tabără, o văzuse ca-n prima zi când ajunsese în Franța – o fetiță, o amatoare englezoaică, care se juca cu țara lui. Acum trebuia să înțeleagă că nu era ce crezuse el. Între timp, omorâse un om cu mâinile goale, câștigase încrederea și loialitatea unui grup de luptători exact ca el și organizase și condusese operațiunea care îi salvase oamenii.

– Bine, așa facem.

Nu se uită în ochii ei și ei nu-i plăcu asta. Nancy se ridică în picioare și îl apucă de părul de pe ceafă. Îl trase tare încât el se uită fix la ea cu singurul ochi bun, citindu-i buzele roșii.

– Spune, dobitocule. Și spune-o mai bine.

Nu se mai putea împotrivi.

– Da, mon colonel.

Ea îi dădu drumul, îi netezi la loc părul și îl bătu pe umăr, după care își reluă locul pe scaun. Se gândi la impresiile pe care le auzise despre felul în care luptase și își impulsionase oamenii. Avea nevoie ca el să asculte de ea, dar nu voia să-i spulbere vâna.

– Cred că am putea sărbători, nu-i așa?

Capitolul 39

Petrecură pentru că scăpaseră de soldații SS și în amintirea fraților căzuți la datorie,