dar și în cinstea uniunii dintre oamenii lui Fournier și cei ai lui Gaspard. Băutura și mâncarea erau sponsorizate de unchiul Buckmaster și Banca Angliei. Soldații SS se întorseseră la cazărmile din Clermont-Ferrand așa că, acum, grupurile care colindau satele în căutare de alcool, pâine și brânză – pentru care plăteau mai mult decât valorau – transmiteau localnicilor mesajul că trupelor SS nu le va fi ușor să-i miște din loc. Chiar credeau în ceea ce spuneau, iar sătenii îi primiseră ca pe niște eroi. Se întorseseră coșcoviți sub greutatea cumpărăturilor făcute din banii primiți de la Nancy.

Nancy dormi în autobuz, pe perna ei de satin, câteva ore. Apoi, mai pe seară, când ieși în lumina asfințitului, auzi râsetele și hărmălaia din tabăra principală. Se pieptănă, se dădu cu ruj și urcă pe deal. Ei o aplaudară. Îngerul Australian, Mama Nancy, Vocea Domnului și colonelul meu, colonelul meu, colonelul meu. Urările veneau din toate părțile.

Bătălia zilei ce trecuse fusese bine înflorită. Se trecuse de la vecinătatea înfrângerii la victoria totală. De parcă Nancy și Gaspard colaboraseră tot timpul pentru a-i atrage pe naziști în capcană.

Bine. Nu era nimic rău în a crede asta și dacă oamenii lui Gaspard credeau că ea era un tactician de geniu, o vrăjitoare și o profetesă de-a dreapta lui Gaspard, era bine pentru ea.

Își ocupă locul la marginea șirului de mese, între Denden și Tardi. Gaspard stătea în capătul celălalt. După ce primi un pahar cu băutură, Nancy se ridică și ceru să se facă liniște.

– Bucurați-vă, băieți, că s-ar putea să fie ultima cină. Ei râseră. Eu beau acum în cinstea oamenilor care nu au reușit să scape de pe munte! Fiii Franței!

Ridică paharul, iar ei închinară împreună cu ea, dar ea rămase în picioare și ei tăcură din nou destul de repede.

– În curând, vom primi ordinele și vom începe adevărata luptă pentru a ne recupera pământul. Presupun că într-un fel asta ne face o familie.

– Pentru familie!

– Dar țineți minte, băieți, doar pentru că sunt o „vacă de muls“ nu înseamnă că sunt mama voastră, așa că dacă îmi mai zice cineva Mama Nancy, îl împușc cu mâna mea. Pentru victorie!

– Victorie!

La naiba, băutura era aspră. Se auzeau urale pe lângă focuri, apoi începură să cânte, după care iar să închine pahare. Focurile păreau să fie foarte bine întețite. Cineva îi puse un castron cu tocană de legume și carne în față și când gustă, fu uimită să descopere că era chiar bună. Tardivat îi remarcă expresia și râse.

– Tardi, cine a făcut asta?

– Uită-te acolo.

În penumbra de dincolo de lumina focului văzu niște siluete care se mișcau pe lângă bucătărie. Una era îmbrăcată în albul imaculat al unui bucătar.

– Avem un bucătar adevărat?

– E un văr de-al lui Gaspard. S-a oferit să fie „răpit“ în seara asta ca să ne gătească ceva bun.

Nancy dădu din cap și mai luă o lingură de tocană, savurând-o.

– Totul se schimbă, Nancy. Oamenii sunt cu noi acum, spuse Tardi.

Ea zâmbi.

– A ajutat faptul că nu le mai furați găinile.

*

Băutul continuă și, după ce mâncarea se termină, bucătarul se dezrăpi singur, iar ajutoarele lui și luptătorii se strânseră din nou în jurul focului. Nancy se duse în pădure să facă pipi și când se întoarse, fredonând încet cântecul Partizanilor, se întâmplă ceva nou. Oamenii băteau un ritm pe pietre, iar Gaspard stătea în picioare lângă foc, cu cămașa descheiată până la brâu și cu un cuțit masiv în mână.

– De ce nu și-o trag odată?

Nancy se uită în jur să vadă cine vorbise. Denden, desigur, uitându-se încruntat la ei din întuneric.

Când se întoarse din nou spre ei, Gaspard își tăia o line pe pieptul dezgolit; începu să sângereze imediat și urlă. Ritmul se intensifica pe măsură ce oamenii, unul câte unul, se apropiau de el, își înmuiau degetele în sângele lui și își pictau dungi pe fețe, chiuind în timp ce făceau asta. Cei care nu băteau în pietre se ridicaseră în picioare, fiecare urlând propriul lui strigăt de luptă.

– Asta e pur și simplu scârbos, adăugă Denden, apoi o văzu pe Nancy ducându-se spre foc. Nancy? Ce dracu’?

Ea îl ignoră, merse cu pași întinși spre Gaspard și împinse un acolit care aștepta, aruncându-l în iarbă. Gaspard rânjea și Nancy își înmuie degetele în sângele proaspăt care șiroia din rana lui. Își pictă o linie peste față și apoi, față-n față, ochi în ochi, urlară unul la celălalt. Oamenii chiuiră și strigară în cor, orchestra de pietre crescu tempoul și volumul. Nancy înșfăcă o sticlă din mâna celui mai apropiat bărbat și dispăru din nou în întuneric, făcând piruete.

Îl văzu pe Denden cum se uită la ea și încercă să nu observe expresia de dezgust și de mirare