ale romilor sunt relativ formale şi publice în cadrul comunităţii, ele sunt poate mai accesibile pentru observator decât cele aparţinând altor grupuri, putând fi într-o mai mare măsură luate drept normă.{226} În practică este deosebit de riscant să extrapolăm având ca bază romii. Prima diviziune este cea care îi împarte pe ţigani în triburi – cele mai importante fiind căldărarii, macvaya, geambaşii, ciurarii – triburi pe care căldărarii le numesc „natsia” (naţie) şi geambaşii rasă, ambii termeni fiind împrumutaţi din limba română, cum de altfel s-a întâmplat cu cea mai mare parte a terminologiei utilizate de romi în domeniul organizatoric. Aceste „triburi” prezintă deosebiri din punct de vedere al dialectului, obiceiurilor şi al înfăţişării, dar îşi recunosc reciproc dreptul de a fi consideraţi romi şi de a se înrudi prin căsătorie. Fiecare dintre aceste triburi este mai departe subclasificat în „viţi” (pluralul de la viţă şi care se poate traduce cu clan; rudarii în schimb utilizează termenul tserha, în traducere cort). Viţa este de fapt o unitate de identificare, avându-şi propria denumire în limba romani, derivată adesea de la numele vreunui strămoş (de exemplu clanul Frinkuleşti derivă de la Frinkulo Mihailovici), alteori de la vreun animal sau o trăsătură caracteristică definitorie. Asemenea nume devin extrem de semnificative din punct de vedere funcţional, mai ales atunci când doi romi se întâlnesc pentru prima dată şi când încearcă reciproc să se localizeze. Este posibil ca membru unei singure viţa să nu se strângă niciodată laolaltă sau să acţioneze ca grup, şi de aceea principala subdiviziune este familia sau familia lărgită care include fiii căsătoriţi, nevestele lor, copiii şi nepoţii. Fiecare locuinţă sau gospodărie (cuprinzând poate trei generaţii) este cunoscută drept ţera. Spre deosebire, kumpánia (întovărăşirea) nu este în mod obligatoriu o grupare pe bază de rudenie, ea putând fi formată din indivizi aparţinând mai multor triburi, clanuri sau familii lărgite. Este o alianţă bazată pe necesităţi de ordin economic cu scop lucrativ, de exploatare a unei anumite zone, veniturile fiind împărţite în mod egal între toţi membrii. În fruntea unei kumpánia, compusă dintr-un anumit număr de gospodării, se află adesea un rom baro (om mare), care asigura şefia şi legătura cu gadźé (sau gaźé, în pronunţia romilor). Kumpánia este, de asemenea, şi unitatea politică de bază, membrii acesteia putând lua decizii în probleme de ordin moral, social, politic şi economic care sunt considerate mai degrabă chestiuni publice decât de familie. În acest sens ei încearcă rezolvarea problemelor litigioase în cadrul unui diváno (discuţii) sau dacă este necesar se convoacă kris romani (judecata ţigănească). Kris-ul este un tribunal în toată regula, alcătuit din diferite viţi şi este monopolizat de către bărbaţi; el constă dintr-un sfat al bătrânilor plus unul sau mai mulţi judecători – cu toţii bărbaţi. Femeile vorbesc doar arareori în cadrul kris-ului, dar pot s-o facă dacă sunt direct implicate în conflict. Hotărârea devine obligatorie pentru reclamanţi, care se lasă în soarta acestuia. Procedura poate fi dificilă şi adesea tergiversată. Printre geambaşi, căldărarii îndeosebi au câştigat reputaţia de a acorda prea multă importanţă kris-ului.

Membrii aceleiaşi viţa sunt rude şi se aşteaptă de la aceştia ca la nevoie să se ajute şi să se protejeze reciproc. Viţa are de asemenea şi importante legături cu caracter ritual, de exemplu bărbatul are obligaţia de a participa la înmormântarea şi pomána organizată pentru membrii viţei din care face parte. Rudenia reprezintă astfel o forţă puternică de cooperare şi asistenţă, fiind adesea întărită şi prin căsătorie. Din ce în ce mai mult, romii favorizează căsătoria între veri (deşi se consideră că verii primari sunt în principiu prea apropiaţi) şi preferă ca partenerul să facă parte din propria viţă sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, atunci măcar din cea a mamei sau a bunicii. O căsătorie însă poate fi de asemenea o nouă metodă de a crea obligaţii reciproce pentru membrii unei kumpánia cu care familia nu are încă relaţii de rudenie.

Pregătirea unei nunţi pentru unul dintre fii este o obligaţie deosebit de importantă pentru un părinte şi aceasta se face împreună cu tatăl miresei şi cu un alt bărbat din cadrul propriei viţe. Negocierile în vederea unei căsătorii pot fi mai îndelungate şi sunt într-adevăr o problemă a colectivităţii, cu intervenţii din partea celorlalţi romi prezenţi: existenţa tovărăşiei lor fiind în joc, se caută o reglementare fără disensiuni, bazată pe reciprocitate. În teorie, cuplurile nu participă la negocieri, în practică însă ei pot influenţa alegerea făcută de părinţi şi au într-adevăr dreptul să refuze consimţământul cu privire la căsătorie. După căsătorie, cuplul locuieşte de obicei cu părinţii soţului. Rolul noii mirese nu este unul uşor: intră în obligaţiile ei să aibă grijă de socri, să îndeplinească obligaţiile casnice faţă de aceştia şi să aducă pe lume nepoţi.

De o importanţă vitală este de obicei preţul miresei, cerut de tatăl fetei; acesta poate fi ridicat în raport cu ceea ce majoritatea romilor poate să plătească. Acolo unde această instituţie a cumpărării miresei a supravieţuit, are un considerabil impact social (a dispărut de exemplu, prin anii 1950, în cazul căldărarilor şi geambaşilor din Polonia). Numărul monedelor de aur ce trebuie plătite tinde să rămână destul de stabil, dar poate fluctua în funcţie de statutul tatălui mirelui şi al tatălui miresei, al celor două familii, dar şi de situaţia fetei (comportament, viaţa dinainte de căsătorie şi posibilităţile de câştig). În cazuri excepţionale, în care soţul se mută în casa socrilor (poate pentru că părinţii acestuia nu sunt de acord cu căsătoria sau poate pentru faptul că este orfan), nu se solicită plata preţului miresei. Acest lucru nu este o tranzacţie comercială, iar banii nu sunt cheltuiţi ca orice alt venit. Banii pot fi mai degrabă priviţi drept o recunoaştere a