reciprocităţii şi a incapacităţii de a furniza familiei miresei o fiică în schimb. Uneori se aranjează un schimb egal de femei între familii (de obicei schimb de surori) şi căsătoria între rude face ca acest lucru să fie mult mai uşor; dar atari schimburi conduc spre situaţii dificile dacă vreuna dintre căsătorii se desface. Preţul miresei însuşi poate fi o problemă majoră, şi un alt motiv pentru a prefera dobândirea unei nurori din partea rudelor apropiate este faptul că acesta reduce posibilitatea apariţiei unor şicane (precum luarea înapoi de către un tată a fiicei, fără returnarea preţului miresei – nu atât cu scopul legitim de a o proteja faţă de un tratament necorespunzător, părintele având dreptul de a acţiona în acest sens, ci ca mijloc de exploatare a sistemului). Divorţul şi adulterul ridică şi ele probleme dificile care, mai înainte de a fi rezolvate, necesită uneori să fie înfăţişate unui kris: cele două părţi în dispută îşi prezintă motivele de nemulţumire şi se decide o dată pentru totdeauna valoarea preţului miresei ce trebuie returnat.

Nu numai că multe din aceste trăsături ale instituţiilor sociale sunt specifice romilor, dar, uneori se poate observa evoluţia lor pe parcursul câtorva generaţii. Din acest motiv devine imposibilă generalizarea de la societatea romilor la cea a ţiganilor în ansamblu. De exemplu, printre căldărarii sosiţi la Liverpool în 1911, există aceeaşi posibilitate ca la căsătorie bărbatul să intre în familia lărgită a soţiei cât şi invers{227}. Chiar şi în Transilvania veacului al XIX-lea, unde s-ar fi putut căuta o corespondenţă apropiată, obiceiul printre ţiganii nomazi (după cum îi prezintă principalul cercetător al timpului) era ca, la căsătorie, bărbatul să-şi părăsească propria familie pentru a se alătura celei a soţiei.{228} Se pare că legi similare au găsit un oarecare grad de aplicabilitate şi printre ţiganii din alte zone geografice (inclusiv Anglia). În ceea ce priveşte însă obiceiul cumpărării miresei, acesta nici pe departe nu se bucură de o larga răspândire printre ţigani. Pentru mulţi dintre ei învoiala în ceea ce priveşte încheierea unei căsătorii a fost sau este o formă de fugă în ascuns, în timp ce pentru romi fuga în ascuns reprezintă respingerea autorităţii părinteşti şi chiar dacă, în prezent, aceasta devine tot mai răspândită printre ei, este considerată un eveniment scandalos. În mod similar, instituţia kris-ului, în ciuda faptului că şi-a găsit corespondenţă în rândul populaţiei sinti din Germania şi din Austria, este necunoscută multor ţigani, care nu posedă o autoritate centrală, oficială sau neoficială, care să rezolve disputele. Răzbunarea personală poate deveni astfel legea aplicată în cazul încălcării codului, şi un sistem de aplicare a justiţiei având la bază promovarea duşmăniei poate fi găsit în ţări atât de îndepărtate unele de altele, precum Anglia şi Finlanda. În cea din urmă, duşmănia ancestrală este însoţită de evitarea instituţionalizată a violenţei, şi anume atunci când o familie acceptă vina de a fi comis un delict, părăseşte ţinutul din proprie iniţiativă, continuând să-i evite pe cei împotriva cărora au comis delictul, în timp ce alţi ţigani vor avea grijă să-i ţină pe membrii familiilor aflate în duşmănie la distanţă unii de alţii.{229}

Marile divergenţe precum acestea conduc la întrebarea, încă fără răspuns, dacă atare practici, precum cumpărarea miresei (care îşi are corespondenţe printre popoarele tribale din India) reprezintă o uzanţă de la care alţi ţigani şi-au permis să se abată, sau dacă aceasta s-a răspândit printre romi (şi printre alte grupări de ţigani apropiate acestora) în decursul îndelungatei lor şederi în Balcani. În ceea ce priveşte kris-ul, de exemplu, posibilele influenţe nu sunt greu de identificat. În sistemul feudal din sud-estul Europei, atât înainte cât şi după cucerirea de către otomani, populaţia rămâne ataşată atât propriilor căpetenii, adică bătrânii satului, membrii cei mai distinşi ai comunităţii locale, cât şi căpeteniilor familiilor lărgite, care în sânul propriei aşezări ajută la strângerea impozitelor, la negocierea unor tranzacţii şi contracte comerciale, dar şi la reglementarea disputelor minore, în conformitate cu legislaţia locală curentă. Dislocă oare aceasta pandantul indian al consiliilor tribale, având în frunte pe unul din bătrânii influenţi ai comunităţii, în care sunt arbitrate toate disputele şi în care verdictul, în urma deliberării colective, este definitiv? Oricare raţionament am urma, nu este deloc uşoară reconcilierea instituţiilor analizate până în acest moment cu ideea conform căreia romii şi-au făcut apariţia din Moldova şi Ţara Românească, după ce veacuri la rând au fost trataţi ca robi, dată fiind şi lipsa de atenţie pe care stăpânii acestor robi au arătat-o atât faţă de instituţia căsătoriei, cât şi faţă de legăturile de familie.

Dacă obiceiurile ţigăneşti au devenit apoi atât de diversificate, se pune întrebarea dacă nu există nimic în acest domeniu care să fie identificat cu ceva universal sau absolut. După eliminarea acelor obiceiuri răspândite, dar care au corespondenţă în folclorul european, două dintre trăsăturile caracteristice se fac remarcate ca fiind specifice ţiganilor, datând poate de dinaintea sosirii lor în Europa. Una dintre acestea este frica faţă de prezenţa obsedantă a sufletului despărţit de trup la persoana dispărută şi care stă la baza ritualurilor de înhumare ale ţiganilor. Acest fapt însă nu a împiedicat câtuşi de puţin ca detaliile ceremoniilor să devină extrem de variate, întrucât foarte adesea se poate observa respectarea obiceiurilor altor popoare sau acceptarea altor credinţe (precum în cazul asocierii în multe zone din sud-estul Europei dintre mulo, cu sensul de stafie şi persoană decedată, şi vampirism). Una dintre practicile respectate de către grupările de ţigani din diferite ţări, dar nu pretutindeni, o reprezintă distrugerea bunurilor decedatului. În Anglia, pe timpul căruţelor cu coviltir, se obişnuia ca, după înmormântare, furgonul persoanei decedate să fie ars odată cu bunurile personale şi cu spargerea veselei.{230} În zilele noastre, când căruţa cu coviltir a fost efectiv eliminată de către maşini, camioane sau rulote, acestea din urmă ar trebui dezmembrate sau, la nevoie, vândute unui gadźo.

Şi mai răspândite sunt teama de infecţii şi interdicţiile ce decurg din aceasta. De