— Și ce-i cu asta? Te întreb: și ce-i cu asta? Tușica Ifeoma striga de acum.

Mama se lăsă pe podea. Obiora întinsese o rogojină și mai era loc pe ea, dar se așeză pe cimentul gol, sprijinindu-și capul de balustradă.

— Vii iar cu discursul tău de universitate, Ifeoma, spuse ea, blajin, apoi își întoarse capul, să arate că discuția se încheiase.

N-o văzusem niciodată pe mama așa, nu-i văzusem niciodată expresia aceea în priviri, n-o auzisem niciodată spunând atâtea lucruri într-un timp atât de scurt.

Mult timp după ce ea și tușica Ifeoma se duseseră la culcare, am stat pe verandă cu Amaka și Obiora și am jucat whot – Obiora mă învățase să joc toate jocurile de cărți.

— Ultima carte! anunță Amaka, încrezută, punând jos o carte.

— Sper ca tușica Beatrice să doarmă bine, spuse Obiora, luând o carte de jos. Trebuia să ia o saltea. Rogojina e tare.

— Va fi bine, spuse Amaka. Se uită la mine și repetă. Va fi bine.

Obiora se întinse și mă mângâie pe umăr.

N-am știut ce să fac, așa că am întrebat:

— E rândul meu? chiar dacă știam că așa e.

— Unchiul Eugene nu e un om rău, serios, spuse Amaka. Oamenii au probleme. Oamenii mai greșesc.

— Hm, spuse Obiora, împingându-și ochelarii pe nas.

— Vreau să spun că unii oameni nu fac față stresului, spuse Amaka, uitându-se la Obiora de parcă se aștepta ca el să spună ceva. În schimb, el tăcu, uitându-se atent la cartea pe care o ținea în față.

Amaka luă o altă carte de jos.

— Până la urmă, a plătit pentru înmormântarea lui Papa-Nnukwu. Încă tot se mai uita la Obiora. Dar el nu-i răspunse; în loc de asta, își puse cartea jos și spuse: „V-am bătut!” Câștigase din nou.

Stând întinsă în pat, nu m-am gândit la întoarcerea la Enugu, ci la câte jocuri pierdusem la cărți.

•

Când Papa ajunse cu Mercedesul, mama ne făcu ea bagajele și le puse în mașină. Papa o îmbrățișă pe mama, strângând-o la piept, iar ea își lăsă capul pe pieptul lui. Papa slăbise, de obicei, mâinile micuțe ale mamei abia îl cuprindeau, dar de data aceasta, reuși să-i cuprindă mijlocul. Nu i-am observat iritațiile de pe față, până când m-am apropiat să-l îmbrățișez. Erau ca niște coșuri mici, fiecare cu puroi albicios în vârf, și-i acopereau toată fața, chiar și pleoapele. Avea fața umflată, unsuroasă, decolorată. Avusesem de gând să-l îmbrățișez și să-l las să mă sărute pe frunte, dar, în loc de asta, am stat nemișcată, zgâindu-mă la fața lui.

— Am o mică alergie, spuse el. Nimic grav.

Când mă luă în brațe, mi-am închis ochii în timp ce mă sărută pe frunte.

— Ne vedem în curând, șopti Amaka înainte să ne îmbrățișăm de rămas-bun. Îmi spuse nwanne m nwanyi – sora mea. Stătu acolo, în fața verandei, și ne făcu semne cu mâna până când n-am mai putut-o vedea prin parbriz.

Când Papa începu rozariul în timp ce ieșeam cu mașina din curte, vocea îi suna diferit, obosită. Mă uitam fix la ceafa lui, care nu era acoperită de coșuri, și arăta și ea diferit – mai mică și avea cute de piele mai subțiri.

M-am întors să mă uit la Jaja. Voiam să ni se întâlnească privirile, ca să-i pot spune cât de mult mi-aș fi dorit să petrecem Paștele la Nsukka, să participăm la confirmarea Amakăi și la slujba pascală a părintelui Amadi; că îmi plănuisem să cânt cu vocea puternică. Dar Jaja își lipi ochii de geam și, în afară de murmurat rugăciunile, rămase tăcut până când ajunserăm la Enugu.

Parfumul fructelor îmi umplu nările când Adamu ne deschise porțile de la curte. Parcă zidurile înalte ținuseră închis parfumul fructelor de acaju și de mango și de avocado. Mi se făcu greață.

— Vezi, hibiscușii purpurii stau să înflorească, spuse Jaja în timp ce ne dădeam jos din mașină. Îmi arăta cu mâna, deși nu era nevoie. Bobocii ovali, somnoroși se vedeau în curtea din față, legănându-se în adierea serii.

A doua zi, a fost Duminica Floriilor, ziua în care Jaja nu se duse la împărtășanie, ziua în care Papa își azvârli cartea grea de rugăciuni cât colo și sparse figurinele.

După Duminica Floriilor

Totul se prăbuși după Duminica Floriilor. Vânturi șuierătoare veniră cu ploaie furioasă, scoțând din rădăcini pomii de frangipan din curtea din față. Erau întinși pe gazon, cu florile albe și roz atingând iarba și cu rădăcinile fluturând bulgări de pământ în aer. Antena parabolică de pe vârful garajului se prăbuși și ateriză pe aleea din față, ca o navă spațială extraterestră în vizită. Ușa de la dulapul meu de haine se dislocă de tot. Sisi sparse un set întreg de porțelan de-al mamei.

Chiar și liniștea ce coborî peste casă era neașteptată, de parcă vechea liniște se spărsese și rămăsesem doar cu niște bucăți ascuțite din ea. Când mama o rugă pe Sisi să șteargă pe jos în camera de zi ca să nu rămână pe undeva cioburi periculoase din figurinele sparte, nu-și coborî vocea până la șoaptă. Nu-și ascunse micul zâmbet care îi trasa linii în colțul gurii. Nu se furișă în camera lui Jaja cu mâncare învelită în pânză, ca să pară că i-a adus hainele de la spălat. Îi duse mâncarea pe o tavă albă, cu farfurie asortată.

Atârna ceva deasupra tuturor. Uneori, îmi doream ca totul să fie un vis –