cartea de rugăciuni zburând spre etajeră, figurinele sfărâmate, aerul fragil. Era prea nou, prea străin și nu știam ce să fiu sau cum să fiu. Mergeam pe vârfuri la baie, la bucătărie și în sufragerie. La cină, stăteam cu ochii ațintiți la fotografia bunicului, cea în care arăta ca un mare erou îndesat, în mantia și capa cavalerilor St. Mulumba, până când venea vremea rugăciunii și îmi închideam ochii. Jaja nu ieși din cameră, chiar dacă Papa îi ceruse să coboare. Prima dată când Papa îi ceruse să iasă, în ziua de după Duminica Floriilor, Papa nu putu să deschidă ușa, pentru că o blocase cu masa de studiu.

— Jaja, Jaja, spuse Papa, împingând ușa. Trebuie să mănânci cu noi la masă în seara aceasta, mă auzi?

Dar Jaja nu ieși din cameră, și Papa nu spuse nimic despre asta la masă; mâncă foarte puțin, dar bău multă apă, rugând-o pe mama să-i zică „fetei aceleia” să aducă mai multe sticle de apă. Iritația de pe chip părea să i se fi tumefiat, iar fața îi părea chiar mai umflată decât la început.

Yewande Coker veni cu fetița ei cea mică în timp ce luam masa de seară. În timp ce am salutat-o și am dat mâna cu ea, i-am studiat fața, corpul, căutând semne care să ateste cât era de diferită viața acum că murise Ade Coker. Dar arăta la fel, cu excepția veșmântului – un șal negru, o bluză neagră și o eșarfă neagră care-i acoperea aproape tot părul și mare parte din frunte. Fiica ei stătea țeapănă pe canapea, trăgând de funda roșie cu care avea părul legat în coadă de cal. Când mama o întrebă dacă bea niște Fanta, dădu din cap că nu, trăgând în continuare de fundă.

— În sfârșit, a început să vorbească, domnule, spuse Yewande, cu ochii pe fiica ei. A spus „mami” azi-dimineață. Am venit să vă anunț că a vorbit, în sfârșit.

— Slavă Domnului! spuse Papa, așa de tare că am sărit în sus.

— Mulțumim Domnului, spuse mama.

Yewande se ridică și îngenunche în fața lui Papa.

— Mulțumesc, domnule, spuse ea. Mulțumesc pentru tot. Dacă nu mergeam la spital peste hotare, ce s-ar fi ales de fiica mea?

— Ridică-te, Yewande, spuse Papa. E Dumnezeu. Toate vin de la Dumnezeu.

•

În seara aceea, când Papa era în birou rugându-se – îl auzeam citind un psalm cu voce tare –, m-am dus la ușa lui Jaja, am împins-o și am auzit hârșâitul biroului cu care fusese blocată, în timp ce se deschidea. I-am spus lui Jaja despre vizita Yewandei, iar el dădu din cap și-mi spuse că mama îi povestise despre asta. Fiica lui Ade Coker nu vorbise de când îi murise tatăl. Papa plătise ca să o consulte cei mai buni medici și terapeuți din Nigeria și din străinătate.

— N-am știut că n-a mai vorbit de când a murit tatăl el, am spus. Au trecut aproape patru luni deja. Slavă Domnului!

Jaja mă privi în tăcere un răstimp. Expresia lui îmi amintea de privirile pe care mi le arunca Amaka la început, care mă făceau să-mi pară rău, fără să știu exact pentru ce.

— Nu se va vindeca niciodată, spuse Jaja. Poate că a început să vorbească acum, dar nu-i va trece niciodată.

Când am ieșit din camera lui Jaja, am împins biroul puțin la o parte. Și m-am întrebat de ce Papa nu putuse să deschidă ușa lui Jaja mai devreme, când fusese la el; biroul nu era așa de greu.

•

Mă gândeam cu groază la Duminica Paștilor. Mi-era groază de ce avea să se întâmple dacă Jaja nu se ducea iar la împărtășanie. Și știam că nu se va duce. Îmi dădeam seama din tăcerile lui lungi, din felul în care-și ținea buzele, în ochii care păreau să i se fixeze îndelung pe obiecte invizibile.

În Vinerea Mare, sună tușica Ifeoma. Ar fi putut să nu ne găsească acasă dacă ne-am fi dus la slujba de dimineață, așa cum plănuise Papa. Dar la micul dejun, mâinile lui Papa tremurară încontinuu, atât de tare că-și vărsă ceaiul; am privit lichidul prelingându-se pe masa de sticlă. După aceea, ne spuse că trebuie să se odihnească și că vom merge la slujba de seară, pe care o ținea părintele Benedict după sărutarea crucii. Anul trecut, merseserăm tot la slujba de seară în Vinerea Mare, pentru că Papa avusese de lucru la Standard în dimineața aceea. Eu și cu Jaja mergeam alături către altar, să sărutăm crucea, iar Jaja își apăsă primul buzele pe crucifixul de lemn, înainte ca preotul să șteargă crucea și să o întindă spre mine. Am simțit-o rece pe buze. M-a trecut un fior prin tot trupul și am simțit cum mi s-a făcut pielea de găină pe brațe. După aceea, când ne-am așezat, am plâns – un plânset mut, cu lacrimi prelingându-mi-se pe obraji. Multă lume plângea în jurul meu, așa cum făceau la Drumul Calvarului, când gemeau și spuneau „Oo, ce-a făcut Domnul pentru mine!” sau „A murit pentru mine omul de rând!” Papa era încântat de lacrimile mele; îmi aminteam limpede cum s-a aplecat spre mine și m-a mângâiat pe obraz. Și, cu toate că nu eram prea sigură de ce plâng sau dacă plâng din aceleași motive precum ceilalți oameni îngenuncheați în fața stranelor, am fost mândră că îl mulțumisem pe Papa.

Încă mă mai gândeam la asta când sună tușica Ifeoma. Telefonul sună îndelung și am crezut că mama va ridica receptorul, din moment ce Papa dormea. Dar n-a făcut-o, așa că m-am dus în birou și am răspuns.

Vocea mătușii Ifeoma