mai multe decât mine, pe lângă tine nu sunt decât o ignorantă, dar cred că suntem deja morţi, suntem orbi, pentru că suntem morţi, sau, dacă preferi s-o spun altfel, suntem morţi, pentru că suntem orbi, e tot aia, Eu continuu să văd, Din fericire pentru tine, din fericire pentru soţul tău, pentru mine, pentru ceilalţi, dar nu ştii dacă vei continua să vezi, în cazul în care vei orbi, vei deveni la fel ca noi, vom sfârşi cu toţii ca vecina de jos, Azi e azi, mâine e mâine, astăzi am responsabilitate, nu mâine, dacă voi fi oarbă, Responsabilitate, pentru ce, Responsabilitatea de a avea ochi când ceilalţi i-au pierdut, Nu-i poţi călăuzi, nici hrăni, pe toţi orbii din lume, Ar trebui, Dar nu poţi, Ajut cum pot, Ştiu bine asta, dacă n-ai fi fost tu, poate n-aş mai fi în viaţă, Şi acum nu vreau să mori, Trebuie să rămân, e obligaţia mea, aici e casa mea, vreau ca părinţii mei să mă găsească, dacă se întorc, Dacă se întorc, ai spus-o chiar tu, şi e de ştiut dacă vor mai fi părinţii tăi, Nu înţeleg, Ai spus că vecina de jos era o femeie cumsecade, Biata de ea, Bieţii tăi părinţi, biata de tine, când vă veţi întâlni, cu ochii orbi şi sentimentele oarbe, pentru că sentimentele cu care am trăit şi care ne-au făcut să trăim aşa cum eram, s-au născut din ochii pe care-i aveam, fără ochi, sentimentele vor fi diferite, nu ştim cum, nu ştim care, tu spui că suntem morţi pentru că suntem orbi, iată, îţi iubeşti soţul, Da, ca pe mine însămi, dar dacă voi orbi, dacă, după ce voi orbi, n-am să mai fiu cine am fost, cine voi fi eu să pot continua să-1 iubesc, şi cu ce iubire, înainte, în timpul când vedeam, existau deja orbi, Puţini, prin comparaţie, sentimentele în uz erau ale celor cu vedere, orbii simţeau cu sentimente străine, nu ca orbi ce erau, acum, da, acum se nasc sentimentele autentice de orbi, şi încă suntem la început, deocamdată trăim încă din memoria a ce simţeam, nu e nevoie de ochi ca să ştii cum e viaţa astăzi, dacă cineva mi-ar fi spus că într-o zi voi ucide, aş fi considerat-o o insultă, şi totuşi am ucis, Ce vrei aşadar să fac, Vino cu mine, la noi acasă, Şi ei, Ce spun pentru tine e valabil şi pentru ceilalţi, dar mai ales pe tine te vreau, De ce, Şi eu mă întreb, poate pentru că ai devenit sora mea, poate pentru că soţul meu s-a culcat cu tine, lartă-mă, Nu e o crimă, ca să trebuiască să fie iertată, îţi vom suge sângele, vom fi ca nişte paraziţi, Erau şi în vremea când vedeam, iar sângele, la ceva trebuie să folosească şi el, pe lângă faptul că susţine trupul care îl transportă, iar acum să dormim, mâine e altă viaţă.

  Altă viaţă sau aceeaşi. Băieţelul strabic, când s-a trezit, a dorit să meargă la closet, avea diaree, ceva îi căzuse greu la stomac din pricina slăbiciunii, dar pe dată s-a văzut că nu se poate intra, se pare că bătrâna de la etajul de jos folosise toate closetele din clădire, doar printr-o extraordinară şansă niciunul dintre cei şapte, ieri, înainte de culcare, n-a avut nevoie să satisfacă urgenţele burţii, altminteri o aflau. Acum toţi le simţeau, şi mai ales sărmanul băiat care nu se mai putea ţine, de fapt, oricât ne-ar costa s-o recunoaştem, aceste realităţi murdare ale vieţii trebuie să fie luate în considerare în orice relatare, cu măruntaiele calme oricine are idei, discută, de pildă, dacă există vreo relaţie directă între ochi şi sentimente, sau dacă simţul responsabilităţii este consecinţa naturală a unei vederi bune, dar când nevoia te strânge cu uşa, când trupul se zvârcoleşte în durere şi angoasă, atunci se vede lighioana care suntem. Curtea, exclamă soţia medicului, şi avea dreptate, dacă n-ar fi devreme, ne-am întâlni cu vecina de jos, e momentul să n-o mai numim bătrâna, aşa cum peiorativ am făcut, ar fi acolo, spuneam, în patru labe, înconjurată de găini, de ce, cine a întrebat sigur nu se pricepe la găini. Ţinându-se cu mâinile de burtă, sprijinit de soţia medicului, băieţelul strabic coborî scările nerăbdător, a reuşit să reziste până acum, sărmanul, să nu-i cerem mai mult, pe ultimele trepte, sfincterul a renunţat să se mai opună presiunii interne, imaginaţi-vă consecinţele, între timp, ceilalţi cinci coborau cum se pricepeau pe scara de salvare, nume potrivit, dacă vreo pudoare le-a rămas din vremea când trăiau în carantină, a venit momentul s-o piardă. Răspândiţi prin curte, gemând de efort, suferind de o urmă inutilă de jenă, au făcut ce trebuia făcut, la fel şi soţia medicului, dar ea plângea privindu-i, plângea pentru ei toţi, ei dau impresia că nici de asta nu mai sunt în stare, propriul ei soţ, primul orb şi nevasta, fata cu ochelari negri, bătrânul cu legătură pe ochi, băieţelul, îi vedea pe toţi aşezaţi pe vine printre ierburi, între tulpinile noduroase ale verzelor, printre găinile care aşteptau, câinele lacrimilor coborâse şi el, era încă unul. S-au şters cum au putut, puţin şi prost, cu câţiva pumni de ierburi smulse, cu nişte cioburi de cărămidă, până unde braţul reuşise să ajungă, în câte un caz a fost cea mai proastă idee. Au urcat din nou scara, în tăcere, vecina de la primul etaj n-a apărut să-i întrebe de unde veneau, unde se duceau, poate că-şi doarme buna digestie a cinei, iar, când au intrat în casă, mai întâi n-au ştiut despre ce să vorbească, apoi fata cu ochelari negri a spus că nu puteau să stea aşa, e drept că n-aveau apă de spălat, păcat că nu mai ploua torenţial, ca ieri, ar ieşi iar în curte, dar acum goi şi fără ruşine, ar primi pe cap şi pe umeri apa generoasă a cerului, ar simţi-o curgându-le pe spate şi pe piept, pe picioare, ar strânge-o în palmele în sfârşit curate, iar din această cupă, ar putea