pentru numele lui Ozzie! În toată perioada asta nu au fost în stare să se adune. Kuhmo este suprema fundătură de clasă de mijloc moartă rămasă pe loc, în acelaşi şanţ, timp de o mie de ani. Băieţii răi nu vor să facă parte dintr-un astfel de purgatoriu, e ca o condamnare la suspendare, dar cu tortură senzorială. Ei nu vor decât să plece.

– Bine, bine. Mă predau. Inigo are o istorie de familie dubioasă. Dar ce vrei să spui, de fapt?

– Teoria mea este că avem de-a face cu o infiltrare radicală. Perioada corespunde. Şi, cu siguranţă, asta nu figurează în niciun fişier de ştiri, ascuns sau nu.

– Şi-atunci cum putem afla ce s-a întâmplat cu adevărat?

– Într-un singur fel. Trebuie să întrebăm Protectoratul.

Corrie-Lyn gemu şi îşi luă capul în mâini.

Hangarul de întreţinere era la marginea portului spaţial Daroca. Unul dintre cele douăzeci şi trei de cuburi negre-lucioase identice dintr-un rând, ultimul rând într-un bloc de zece. Erau în total optsprezece blocuri. Era un port spaţial mare, mult mai mare decât complexul Marinei din cealaltă parte a oraşului. Locuitorii din Daroca erau puternic implicaţi în zborurile stelare, iar proiectul Air făcuse să crească în mod considerabil numărul de nave spaţiale în ultimele secole. Fără un link la funcţia de orientare din unisferă, o persoană putea rătăci în zonă toată ziua fără să fie în stare să distingă un hangar de altul. O modificare subtilă a software-ului de management de reţea al portului spaţial oferea o funcţie de dezorientare aproape identică ce era aplicată oricărei persoane neinvitate care utiliza navigarea electronică pentru a găsi hangarul lui Troblum. În timp ce celelalte structuri aveau întotdeauna deschise porţile pentru a primi sau elibera nave, a lui Troblum era ţinută închisă, cu excepţia foarte rarelor sale zboruri. Atunci când uşile împingeau diafragma în spate, un scut de securitate împiedica orice încercare de observare vizuală sau electronică a interiorului. Chiar şi cu câţiva lucrători loiali, care îşi făceau apariţia zi de zi, îşi parcau capsulele în afară şi foloseau o uşă laterală mică pentru a intra. Trebuiau apoi să treacă prin încă trei uşi ecranate pentru a ajunge în secţiunea centrală a hangarului. Aproape două treimi din clădirea principală erau ocupate de echipamente de sinteză şi de fabricare extrem de sofisticate. Toate sistemele erau personalizate. Troblum avusese nevoie de cincisprezece ani de rafinare pentru a ajunge la aspectul actual. Acesta era motivul pentru care avea nevoie de ajutorul altor persoane. Cibernetica Neumann şi extrudarea biononică erau sisteme magnifice pentru viaţa de zi cu zi, dar pentru orice altceva dincolo de obişnuit trebuia mai întâi să-ţi proiectezi echipamente pentru a construi maşinile care fabricau dispozitivul.

Pentru Troblum nu fusese nicio problemă să producă teoria materiei exotice modificate aflată în spatele motorului supraluminic de transfer planetar Anomine, nici chiar să descrie tehnologia generatorului de bază pe care îl voia. Dar transformarea acestor abstracţii în realitate fizică era grea. Pentru început, avea nevoie de informaţii cu privire la tehnologia nova-bombelor, dar chiar şi după aproape o mie două sute de ani, Marina ţinea detaliile acestei arme îngrozitor de puternice clasificate. Şi aici avea să intervină Emily Alm.

Marius fusese cel care îi pusese pe cei doi în contact. Emily lucrase pentru divizia de arme a Marinei de pe Augusta. După trei sute de ani, pur şi simplu se plictisise.

– Nu mai avea niciun rost, îi spusese ea lui Troblum la prima lor întâlnire. Nu am făcut nicio armă cu adevărat, timp de nouă de secole. Laboratoarele nu fac decât să rafineze sistemele pe care le avem deja. Orice concept întru câtva nou era blocat aproape imediat de tipii de sus.

– Vrei să spui de ANA: Guvernare? întrebase el.

– Cine ştie de unde provin ordinele? Tot ce ştiu este că la noi ajung de la biroul amiralului Kazimir şi că sărim cât mai rapid şi cât mai sus de fiecare dată. E o nebunie. Nu ştiu de ce ne mai deranjăm să avem o divizie de cercetare în domeniul armelor. Din câte ştiu, flota de descurajare nu şi-a schimbat navele sau armamentul de cinci sute de ani.

Problema pe care i-a prezentat-o a fost suficient de interesantă pentru ea ca să-şi amâne descărcarea în ANA. După Emily, s-au alăturat încet şi alţii pestriţei sale echipei. Dan Massell a cărui experienţă în configurarea moleculară funcţională era de neegalat, Ami Cowee pentru a ajuta la formatarea materiei exotice. Mai mulţi tehnicieni s-au tot perindat de-a lungul anilor, sporind gama cibernetică Neumann, plecând apoi după ce dispozitivul lor construia succesorul necesar. Dar cei trei rămăseseră cu el încă din primii ani. Vârsta şi răbdarea lor, derivate din nivelul Înalt, însemna că erau probabil singurii care îl putuseră tolera atât de mult timp. Asta şi interesul lor comun faţă de natura proiectului.

Atunci când capsula îmbătrânită a lui Troblum a aterizat pe rampa din afara hangarului, acesta a fost nedumerit să vadă doar capsula lui Emily şi pe cea a lui Massell parcate lângă peretele de beton negru lucios. O aştepta şi pe Ami.

Imediat însă ce a trecut prin al doilea birou, a ştiut că ceva era în neregulă. Nu se simţea vibraţia tăcută a maşinilor. Odată scutul ridicat de peste a treia uşă, câmpul lui de nivel redus nu a detectat nicio activitate electronică dincolo de aceasta. Hangarul fusese împărţit în două, cu Mellanie’s Redemption parcată la un capăt, o prezenţă întunecată voluminoasă, în nuanţa secţiunii de asamblare. Troblum stătea sub prova navei şi se uita în jur fără să înţeleagă. Modulele cibernetice Neumann din faţa lui erau mai mari decât o casă, puse la un loc într-un cub din ceva ce semăna cu dale de sticlă translucide de dimensiunea unor capsule comerciale, fiecare iradiind propria lumină primară individuală. Era ca şi cum un curcubeu s-ar fi spulberat numai pentru a fi luat fâşie cu fâşie şi băgat într-o cutie transparentă. În centru, la trei