de Joi-Mari, figurează şi introducerea forţată a fusului în anus (V. Kernbach, Dicţionar., 286). Fusul este şi arma de luptă cu strigoii şi moroii. Pe mormântul celui bănuit de a fi strigoi se îngroapă trei fuse de-a îndărătelea, iar acasă, unde a zăcut mortul, se pune Ja picioare un cuţit, iar la cap un fus şi se zice: „- De va veni strigoiul de la răsărit, /Să se înţepe în cuţit, /Iar d'o veni de la apus/Să se înţepe în fus” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 140, 166). În simbolica universală, fusul şi aţa toarsă ce se înfăşoară în jurul său, sunt asimilate mandorlei – constituite din două cercuri intersectate ce leagă cerul şi pământul şi reprezintă jertfa ce hrăneşte forţa creatoare a „universului” (Cyrio't, Dictionary, 199). Cum fusul prin învârtirea sa se îngroaşă numai în lături, rămânând insă suspendat la aceeaşi înălţime, se consideră că e simbolul unei evoluţii inversate. De aici şi superstiţia răspândită la români şi la sârbi că un copil atins sau lovit cu un fus nu mai creştE. În magia de dragoste, cu fusul fetele străpung inima unei cârtiţe şi spun: „Cum se învârte acest fus, aşa să se învârtă în jurul meu cutare!”

  G

  GAIA: Este denumirea populară a uliului sau a altor specii de păsări răpitoare asemănătoare cu uliul, dar şi numele unui personaj mitologizat în credinţele şi datinile populare despre creşterea puilor, în meteorologia populară şi în jocurile de copii, unde i se spune Baba-Gaia, Moaşa-Gaia, Puia-GaiA. În toate aceste contexte, Gaia posedă atributele unui spirit de dincolo, având o înfăţişare avimorfă, temut pentru pagubele aduse puilor de găină, dar şi respectat pentru influenţa şi puterea ce o are asupra fenomenelor naturii. Gaiei sau uliului ii este rezervată partea cuvenită din ofranda rituală de Paşti. Una din prescripţiile cu caracter magic prevede ca toate oasele de la găina consumată de familie în acea zi să fie, arunca te peste acoperişul casei (sediul sufletelor strămoşilor), rostindu-se formula: „Iacă-ţi, uliule, partea ta!” (M. Coman, Mitologie românească, II, 76). Despre gaie se mai crede că ea aduce ploile: „Vara, când e mare arşiţa, gaia se suie aşa de sus în zborul său, ca să fie mai aproape de Dumnezeu, care, auzindu-i cu mare grabă rugăciunea, să trimită ploaie” (S. FI. Marian, Ornitologia, I, 166), O analiză a semnificaţiilor jocului De-a Puia-Gaia, răspândit pe tot teritoriul daco-român, scoate în evidenţă faptul că el avea cândva un caracter magic bazat pe un sacrificiu ritual al puilor de găină în favoarea păsării aducătoare de nori şi ploaie (I. Evseev, Jocurile tradiţionale, 170-175).

  GALBEN: Culoare solară, evocă strălucirea aurului. Este o culoare de esenţă divină, regală. Se asociază tinereţii, eternităţii, voioşiei, căldurii şi nobleţei. E o culoare bărbătească, clară şi penetrantă (Zeus coboară la Danaia sub forma unui nor galben de aur). Galbenul e şi culoarea grânelor coapte, evocând maturitatea, dar şi începutul declinului La unele popoare e culoarea vestului. Semnifică şi adulterul – începutul destrămării unei căsnicii şi gelozia. Mărul discordiei la greci este galben (de aur).

  În simbolica populară românească întâlnim ambele aspecte ale galbenului. Galbenul-auriu, evocând strălucirea astrului zilei, este culoarea părului eroilor şi eroinelor din basm şi a cailor năzdrăvani care poartă nume de Galben-de-Soare sau Galbenul-de-sub-Soare, „Telegar fără splină”, calul Ilenei Sân-zienei (L. Şăineanu, Basme, 339). Tot în lumea basmului este proiectată şi opoziţia dintre verde şi galben, pe care o întâlnim şi în alte genuri ale literaturii populare. Este vorba de lupta dintre Verde împărat şi Galben împărat, cele două culori evocând frăgezimea, tinereţea (verdele) şi declinul, uscăciunea şi moartea, trecând insă prin zenitul oricărei deveniri a galbenului solar. A spune verde în faţă are o conotaţie pozitivă în limba română, ca şi începuturile poeziei lirice cu frunză verde, în timp ce galbenul merge, în lirica românească, până la asocierea cu uscăciunea şi boala: „Mă judec şi mă frământ/Ca frunza galbenă-n vânt; /Mă judec şi mă gândesc, /Doamne rău mă vestejesc/Ca iarba când o cosesc” (Jarnik-Bârsenu, 275). Această asociere verde-gal-ben, care constituie un adevărat „ţepos” al liricii româneşti (Cezar Ta-barcea, Un „topos” al limbajului poetic popidar, 63) apare şi la nivelul ritualului magic. Prezenţa obiectelor ce evocă lumina solară (aurul, paiele, grânele coapte şi spicele, ouăle vopsite în galben, gălbenuşul de ou, părul blond al copiilor etc.) în diferite rituri şi ceremonii are funcţia de a stimula forţele luminii, belşugului şi de a îndepărta răul. Dar icterul se numeşte la noi gălbenare, boala izgonită prin puterea descântecului. Boala insă se instalează nu numai prin mijlocirea spiritelor rele, ci şi prin consumul sau prin contactul cu unele obiecte de culoare galbenă: „Unii oameni nu mănâncă gălbenuş, că li-i frică să nu se îmbolnăvească de gălbenare” (A. Gorovei, Credinţi, 101).

  GĂINA: Pasăre htoniană, asociată principiului feminin, în opoziţie cu masculinitatea cocoşului. E un animal psihopomp, călăuză a sufletului mortului pe lumea de dincolO. În riturile de înmormântare la români există obiceiul de a da de pomană peste mormânt o găină (neagră), căci se zice că „ea merge înaintea sufletului tot scormonind şi chemând, ca şi când ar avea pui mici şi-n chipul acesta conduce ea sufletul până la poarta raiului” (S. FI. Marian, înmormântarea, 332). Găina năzdrăvană din basme, care ouă în fiecare zi câte un ou de aur sau găina de aur din folclorul minerilor (O. Bir-lea, Mică enciclopedie, 187) este un simbol al fecundităţii şi bogăţiei pământului. „Cântecul găinii” din ceremonialul de nuntă românesc şi scenariul care il însoţeşte dezvăluie un simbolism erotic şi al fertilităţii. Cloşca cu pui – numele popular al unei constelaţii din Pleiade – vesteşte o recoltă bună. Ca orice animal înrudit cu glia, e iniţiată în tainele vieţii şi ale morţii; de aceea, e o pasăre vestitoare de bine (când cântă spre răsărit) sau de moarte şi nenorocire, când cântă „cocoşeşte” sau cu ciocul orientat spre apus (Gri. Ciauşanu, Superstiţii, 121). În or-nitomanţia românească, găina ocupă un loc important având darul de a prevesti, spre deosebire de cocoş, mai ales evenimente nedorite. Găina ouătoare sau cloşca reprezintă obiectul unui mare număr de interdicţii