o dugheană sineală şi să-şi facă cu ea cruce pe frunte, pe piept etc. Şi se va însănătoşi” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 22); „Dacă se naşte copilul cu boaşele mari, să furi două nuci, cât se poate mai mici, şi să le pui în oala în care se fierbe apa pentru scăldătoare” (ibidem, 231).

  Eficienţa lucrurilor furate nu e neglijată nici în farmecele de dragoste: „Se crede că dacă o fată vrea ca un flăcău să vie şi să o ieie de soţie, îşi ajunge scopul dacă fură în sară Sf, Andrei sau Sf. Vasile un răsteu şi înveleşte focul de pe vatră cu dânsul, şi apoi, ieşind afară, il aruncă peste casă” (ibidem, 256). Ţăranii polonezi credeau că seminţele de mei sau de varză, furate de la cineva, dau rod bun (Slavjanskaja mifologhija, 232), gospodarii din ţara noastră credeau „că cel care sădeşte viţa de struguri, să sădească din fir furat, căci aceea va fi roditoare şi cu câştig” (A. Gorovei, op. Cit., 257).

  Furtul ritual il întâlnim şi la practicanţii altor meserii. Stuparii gândesc că primul roi de albine trebuie împrumutat, al doilea – cumpărat, iar al treilea furat. Credinţe asemănătoare avem şi la pescari sau la vânători: „Dacă se face reţea (plasă) din fuior furat, se crede că se prind în el bine peştii” (ibidem, 22). În riturile magice de provocare a ploii, cel mai des se apela la obiectele ce conţineau în ele elementul ignic sau la obiectele sacre, pe care le aruncau în apă, simulând astfel hiero-gamia unui principiu piric şi a unui element acvatic; se furau formele (tiparele) ţiganilor cărămidari sau cărămizi arse şi se aruncau în fântâni; se sustrăgeau oale noi de la olari, linguri noi şi se aruncau în puţuri; flăcăii furau toaca de la biserică sau grapa din curtea gospodarului şi le aruncau pe apă; „acelaşi lucru se face şi cu o cruce sau cu o icoană” (T. Pamfile, Văzduhul, 127-128). Furtişagul ritual mai era obişnuit şi în ceremonialul de nuntă, precum şi în riturile calendaristice practicate de tineri cu ocazia sărbătorilor de iarnă sau de vară. Obiectele vechi sustrase de la casele oamenilor erau bune pentru aţâţarea „focurilor vii”. La nuntă se practică, de asemenea, acest furt magic menit să stimuleze fecunditatea tinerei perechi: de la furtul porţii miresei până la „răpirea” acesteia şi răscumpărarea ei. Căsătoria prin rapt, practicată în vechime la multe popoare, probabil că avea aceeaşi întemeiere mitică: furtul este modalitatea de transgresare a limitelor ce despart diferitele nivele ale cosmosului (oamenii obţin focul prin „furtul” lui Prometeu), iar în cazul răpirii miresei, mijlocul cel mai rapid şi eficient de a scurta distanţa ce separă două familii, două sate sau două etnii diferite. Furtul ritual îşi găseşte unele reflexe şi în faptul că, până astăzi, hoţii consideră drept protectori ai meseriei lor pe anumiţi sfinţi de prestigiu, precum Si. Nicu-lae sau Sf. Mihail.

  FURTUNA: Simbolizează o intervenţie divină în mersul lumii sau o pedeapsă cerească. Ea evocă forţa şi gloria divină. E o bulversare cosmică, la care participă toate elementele active ale naturii: focul, apa, vântul, alcătuind un fel de alianţă-conjuraţie îndreptată împotriva pământului. Zeii furtunii (Baal, Zeus, Jupiter, Donar, Thor, Gebeleisis, Pe-run etc.) sunt, de regulă, şi organizatorii cosmosuluI. În furtună răsună vocea lui Dumnezeu (Exod. 19. 16). Furtuna este una din temele preferate ale poeţilor romantici, care văd în ea întruchiparea unui sabbat cosmic sau dezlănţuirea forţelor titanice zăcând în fiinţa geniului. Furtuna marchează şi sfârşituri de epocă istorică si, totodată, un nou început, simbolizat uneori prin apariţia curcubeului. Aceste conotaţii simbolice le desluşim şi în reprezentările populare despre furtuni, vijelii, vifore, tunete şi fulgere. Astfel, poporul crede că furtuna se dezlănţuie atunci când Sfântul Ilie, care a înlocuit o dată cu răspândirea creştinismului străvechea divinitate a tunetului şi fulgerului, il urmăreşte pe Diavol, care se ascunde până şi în casele oamenilor: „Când afară e furtună, românul aprinde tămâie în casă. După credinţa poporului, Necuratul nu se apropie de tămâie, şi Sfântul Ilie trăsneşte după Necuratul oriunde ar fi ascuns” (A. Gorovei, Credinţi, 97). Furtuna e denumită în popor şi hală (T. Pamfile, Văzduhul, 45), deoarece se crede că e provocată de nişte balauri ai cerului, denumiţi şi hale (ibi-dem, 47).

  În mentalitatea arhaică există o simetrie şi o relaţie cauzală intre macrocosmos şi microcosmos, intre faptele oamenilor şi fenomenele naturii. Se crede că orice destabilizare a legilor umane poate provoca o dezordine la nivelul întregului univers. De aceea, furtunile se dezlănţuie atunci când „s-a făcut o moarte de om”, „când cineva şi-a făcut singur seama” sau, la greşeala unei fete mari” (ibidem, 48). Furtuna se poate porni şi atunci când nu se respectă, prin nelucrare, unele zile ale sfinţilor consideraţi stăpâni peste furtuni, cum este Vartolomeiul (11 iunie) şi Iuda (10 şi 20 iulie), Varvara (4 dec.) şi Dochia (1 martie). Pentru prevenirea furtunii sau pentru izgonirea norilor de furtună, ploaie sau grindină, se folosesc următoarele mijloace magice: se scoate în curte pirostria şi se pune pe dos, se pune pe foc salcia sau mâţişoarele sfinţite de Florii, se aprinde lumânarea de Paşti sau tămâie, se înfige un cuţit în pământ sau un topor în grinda casei etc.

  FUSUL: Se integrează simbolismului torsului, cu valenţele sale cosmice şi erotice. Fusul se învârte într-o mişcare uniformă şi antrenează întregul mecanism al lumii. Simbolizează şi un principiu masculin activ. Fusul de aur din basme este un dar al zeiţei lunarE. În popor fusul este folosit în vrăji de dragoste şi în acte magice de fertilitate sau de apărare împotriva forţelor malefice. La greci, fusul era în stăpânirea divinităţilor destinului: Lachesis (trecutul), Klo-tho (prezentul) şi Atropos (viitorul). La noi, este un instrument nelipsit din dotarea Ursitoarelor, care torc destinul omului şi-i taie firul vieţii în momentul pe care numai ele il consideră potrivit… Ca orice simbol al destinului implacabil şi al scurgerii ineluctabile a timpului, fusul poate deveni şi un instrument al supliciului. Printre pedepsele crude pe care le aplică infernala Joimăriţă femeilor ce nu au isprăvit torsul până în seara