FUENICA: Este simbolul unei munci neobosite, al sârguinţei şi prevederii, al vieţii colective subordonate unui scop lucrativ. Datorită micimii ei, e considerată un fel de „cuantă” a pluralităţii, orientate uneori şi într-un scop distructiV. În mitologie este larg răspândit motivul metamorfozei oamenilor şi zeilor în furnici. Adesea participă la opera cosmogonică, iar muşuroaiele de furnici sunt considerate ca nişte „munţi sacri” şi canale de comunicaţie dintre cele trei nivele ale lumii, ca locuri de concentrare maximă a energiei cosmice. Asociate organelor genitale ale femeii, furnicarele sunt incluse în cadrul simbolurilor fertilităţii pământului. De aici derivă o seamă de practici rituale legate de mutarea muşuroaielor, de interdicţiile de a le strica sau de obligaţia aducerii unor ofrande rituale. Pe o arie întinsă a Europei, inclusiv în ţara noastră, o modalitate magică de a provoca ploaia este zgândărirea de către copii cu un băţ sau cu un fă-căleţ a muşuroiului de furnici, în felul în care se răscoleşte apa într-o fântână sau se mestecă o mămăligă (T. Pamfile, Văzduhul, 128). La slavii răsăriteni, ritul respectiv e însoţit de o incantaţie magică, în care furnicile sunt asemănate cu picăturile de ploaie (Mijy, II, 182). În calendarul poporului român exista chiar o sărbătoare dedicată acestor minuscule vieţuitoare asociate cultului strămoşilor. Ea se numeşte Joia Furnicilor (Joia a fost cândva ziua lui Jupiter, iar furnicile sunt legate de cer şi de ploaie) şi se ţine primăvara înainte de Lăsatul Secului de carne; femeile fac turte speciale (turta furnicilor) şi le dau copiilor să le mănânce, iar fărâmiturile trebuie să le lase furnicilor. După ce au consumat turta, copiii, când se scutură de fărâmituri, trebuie să rostească textul următorului descântec: U! Furnici, furnici, /Roşii, negre, mari şi mici, /Aripate, nearipate, /Fugiţi încolo departe, /Cu firimituri mâncate. /Luaţi, mâncaţi şi vă umflaţi, /Prin casa şi arătura mea, /Să nu mai daţi!„ (C. Rădulescu-Codin,. D. Mihalache, Sărbătorile poporului, 27). Deşi sunt fiinţe htoniene şi incarnează spiritele strămoşilor, furnicile sunt în strânsă legătură şi cu principiul focului (datorită înţepăturilor care provoacă o senzaţie de arsură) şi cu zeii tunetelor. Mitul grecesc al neamului mirmidonenilor – „oameni-furnici„ (grec. Mirmis – furnică) din insula Egina, care luptaseră vitejeşte sub zidurile Troiei, îşi trăgea obârşia din Mirmidon, fiul lui Zeus şi al Eurimeduzei, la care stăpânul fulgerelor cereşti a venit metamorfozat în furnică. Nu este întâmplător că după comportamentul furnicilor se fac previziuni meteorologice şi ale belşugului: „Când ies multe dintr-o crăpătură, are să ploaie„ (A. Gorovei, Credinţi, 96); „Când furnicile îşi fac muşuroaie pe paiele de iarbă verde, iarna va fi geroasă„ (ibidem). Se apelează la furnici şi în magia medicală, mai ales când este vorba de boli provenite din exces de „umiditate„, precum reumatismul. Se recurge la înţepături de furnici sau la o licoare, denumită spirt de furnici (S. FI. Marian, Insectele, 241). Pe baza etimologiei populare, se face legătura intre furnică şi furnicătură: „Dacă ii amorţea piciorul sau mâna, ceea ce dă o senzaţie de furnicare, copilul rosteai următoarele versuri, în chip naiv şi convins: „Ieşi, furnică, din picior/Că ţi-o murit un fecior, /Ieşi, furnică, din mânuţă/Că ţi-a murit o fetiţă, /Ieşi, furnică, de sub talpă/Şi te du la popă-n groap㔄 (I. Chi-ţimia. Folclorul românesc, 298).

  Fiind un simbol al hărniciei, furnica participă şi la magia de îndepărtare a defectelor morale: „Când un copil e leneş, se zice că e bine să-i dai aripi de furnică, şi atunci se va face iute şi sprinten ca furnica. Asemenea e bine să ţii o furnică legată de patul unde dorm copiii, că ţi se vor face harnici ca furnica” (S. FI. Marian, Insectele, 246). Dar mitica furnică, atât de folositoare eroului, în basme cu Harapi-Albi şi Feţi-Frumoşi, intervine şi în cazurile de magie mult mai gravă, cum este cea privind „luarea manei” laptelui: „De Sfântul Gheorghe, în Biharia, ca să întoarcă laptele la vaci, femeia merge la râu cu urma vacii pe care o aruncă în râu rostind un descântec; apoi vine acasă, ia patru dro-buţe de sare şi patru de pâine; le ţine în mâna cea stângă, iar cu mâna dreaptă prinde de un colţ măsaiul de pe masă şi-1 târâie după dânsa până la un furnicar mare. Ajungând zice: „- Bună seara, împăratul furnicilor! Venii la dumneata să mă asculţi, să mă slujeşti, că rău am umblat şi nu dau de leac; mi-a dus laptele de la vacă N. Şi numai dumneata mi-1 poţi aduce îndărăt. Eu te cinstesc cu pâine şi cu sare, dar să mi-1 aduci de unde va fi încuiat, din podişor, din cămară, din blid, din oale, de unde se află, că bună cinste vei căpăta!„. După rostirea acestor cuvinte, se închina de trei ori, aruncă pâine şi sare şi pleacă apoi cu măsaiul după ea la al doilea furnicar, apoi la al treilea şi la al patrulea” (S. FI. Marian, Sărbătorile la români, III, 223).

  FURTUL: în tradiţia populară, furtul poate fi un ritual, încărcat cu valenţe magice. Obiectului căpătat prin această formă de „înstrăinare” i se atribuiau valenţe sacrale, deoarece din rândul obiectelor „profane” şi -banale, el trecea în categoria realităţilor „miraculoiase”, provenind din altă lume. Puterea magică a unui lucru furat era mai mare dacă provenea de la o persoană investită cu ian anumit prestigiu mitic sau religios: popă, văduvă, femeie gravidă, străin, cerşetor, cărămidar, olar etc. Furtul ritual era practicat în diverse ceremonii legate de naştere sau de nuntă, precum şi de riturile calendaristice. In cadrul obiceiurilor de naştere şi creştere a copilului, pe lângă „vânzarea” pruncului, schimbarea numelui, se mai recurge şi la furtul simbolic. In familiile unde mureau mulţi copii, „se fura” copilul nou-născut şi se ducea la o altă casă unde erau copii mulţi şi sănătoşi, iar, ulterior, era „recuperat” de părinţii adevăraţi. Mamele din diferite zone ale României considerau extrem de eficiente împotriva boli-iior copiilor obiectele furate: „Dacă un copil mic este de ceva bolnav, se zice că e bine ca să se fure de la