unui pericol prin. Stâlpii de fum ai focurilor aprinse pe culmi. Dar împreună cu lexe-mele regionale sfarog „lucru uscat, întărit din cauza căldurii” şi a se sfarogi „a se usca, a se scoroji* sunt legate etimologic de zeul focului şi al Soarelui la vechii slavi, Svarog. Fumigaţiile au reprezentat o formă de sacrificiu pentru zei şi strămoşi, dar şi un mod de apărare şi purificare, practicat la marile sărbători. Prin fumul focului viu se treceau turmele de vite de Sângiorz. De Mă-cinici (9 martie) sau de Sf. Dumitru se aprindeau focuri peste care săreau tinerii, în scop de purificare. Cu o cârpă aprinsă în mână gospodina înconjura casa, ca să preîntâmpine pericolul şerpilor sau altor lighioane. Fumigaţiile însoţeau şi descântecele, după cum atestă textul unui descântec de brâncă: „Cu cârp-aprinsă am descântat, /Brânca-ndărata a dat” (G. Dem. Teo-dorescu, Poezii populare, 421).

  FURCA DE TORS: Acest instrument casnic ocupă un loc important în gospodăria tradiţională şi în credinţele poporului. Dar simbolismul ei şi funcţiile magice sunt extrem de contradictorii. Incă din antichitate e un atribut al zeiţei Athena şi un simbol al artei domestice, al îndeletnicirilor feminine şi o emblemă a femeii. Are şi o semnificaţie fa-lică; insă de cele mai multe ori, prin construcţia ei (e şi cazul furcii tradiţionale româneşti), îmbina un simbolism sexual masculin cu cel feminin (partea de sus a furcii imitând floarea). Furca de tors este strâns legată de riturile de iniţiere feminină. Este inclusă şi în ceremonialul de nuntă al românilor şi privită ca un simbol al conjuncţiei contrariilor. „Datina că fecioarele să aducă la măritiş o furcă încoronată cu un caier şi un fus plin cu tort exista deja la romani” (Tache Pa~ pahagi, Mic dicţionar folkloric, 259). In lumea antichităţii greco-latine, rosturile ei în ceremonial, ca şi la români, erau legate de magia augurală a prosperităţii şi fecundităţii. La noi se crede că: „intre Crăciun şi Bobotează furca nu trebuie să se lase niciodată goală, căci nu se va rodi cânepa” (ibidem, 260). Cum artei torsului şi ţesutului i se atribuiau valenţe cosmice, iar Marile Zeiţe ale naturii erau „torcătoare” ale vegetaţiei, nu e nimic straniu în faptul că şi instrumentelor de tors li se atribuie proprietăţi magice în stimularea recoltelor sau în influenţarea unor fenomene meteorologice, în Bucovina, după materialele adunate de Elena Nicu-liţă-Voronca, se practicau de către femei diferite rituri magice de stimulare a creşterii cânepii. Printre acestea e menţionat şi următorul obicei: „Ca să rodească cânepa, beau şi joacă femeile de Sf. Vasile, joacă în crâşmă fusul şi furca” (Datinile, 1059). Dar cercetătorii români şi cei străini nu puteau găsi o explicaţie a faptului că, atât la români, cât şi la alte popoare există o interdicţie pentru femei de a ieşi cu furca de tors în timpul coacerii grâului, creşterii fânului sau să umble cu ea în afara casei: „Când iese înaintea unui bărbat vreo femeie cu furca torcând, sau de se duce cu furca la niscaiva muncitori cari lucrează pe câmp, în acea zi va merge acelor lucrători rău, vor da pagubă, fiind cobitoare rea” (A. Go-rovei, Credinţi, 96). O interdicţie asemănătoare exista şi la romani, unde era prescris femeilor să umble cu furca pe drumuri şi să toarcă fuse sau să le ducă descoperite (Plinius, Hist. Nat., XXVIII). I. A. Can-drea, comentând această credinţă la români, afirmă că e o superstiţie moştenită de la romani, dar nu reuşeşte să întrevadă vreo legătură cauzală intre furcă şi semănături (Iarba fiarelor, 14). J. Frazer credea că motivul ar fi acela că „răsucirea fusului ar face să se răsucească şi tulpinele grâului” (Creanga de aur, I, 49). Explicaţia insă pare a fi una mai complexă, ea rezultând din omologarea semănatului şi creşterii plantelor cu actul sexual. O interesantă mărturie etnografică a acestei omologări o constituie obiceiul bănăţean când, la înmormântarea soţiei, soţul rămas în viaţă efectuează un ritual ce semnifică asumarea obligaţiei de castitate: „in satele din Banat, dacă moare o femeie măritată, când o scot afară din casă, bărbatul său iese îndată după sicriu cu pălăria în cap şi cu furca ei de tors în mână; în curte bărbatul frânge de genunchi furca muierii, o aruncă peste casă, iar pălăria o pune în cui” (S. FI. Marian, înmormântarea, 266).

  Stimularea rodirii recoltelor se face prin tors înainte de începerea muncilor câmpului. La noi, data limită admisă pentru tors este ziua de joi înaintea Paştelui. Din această zi, mitica Joimăriţă pedepseşte aspru fetele care n-au terminat torsul cânepei sau lânei. Continuarea torsului în timp ce plantele deja cresc şi se dezvoltă, nu poate decât să dăuneze, aidoma unor relaţii sexuale întreţinute de o femeie ce poartă deja în pântecul ei un rod. Avem aici o prevedere de ordin mitic, dar şi una de tip moral: conjuncţia simbolică a celor două principii, masculin şi feminin (fusul şi furca, caierul şi furca, fusul şi firul tors.

  DICŢIONAR DE peste el), e un act intim, aidoma celui dintre bărbat şi femeie. Ambele trebuie să se desfăşoare cu discreţie şi nu în văzul public. De aici interdicţiile de tipul: „Până pe vremea fânului, femeile n-au voie să meargă cu furca în brâu torcând, că bate piatră” (E. N.-Voronca, op. Cit., 106); Nu e bine să te duci în sat cu fusul neprins„ (ibidem, 37). Ambivalenţa furcii, întruchipând cele două principii complementare, e reflectată şi în ornamentica ei: deşi e atribut feminin, furca tradiţională românească are uneori zugrăvite (incrustate) chipuri de bărbaţi. O semnificaţie masculină pare a avea şi furca de aur, pe care o primesc în dar unele eroine din basm, substituindu-se, în a-cest caz, fusului. Acelaşi simbolism relevă uneori furca şi în cântecele noastre de dragoste: „Măi bădiţă şi-al meu drag, /Mergi cu puşca la vânat! /Te uită şi vezi un brad, /Brad-nalt şi subţirel, /Tot ca tin' de frumuşel. /Taie din el o făclie. /Şi-mi fă tu o furcă mie. /Când m-ajunge dor şi jele, /O am în braţele mele„ (C. Mohanu, 370). Conjuncţia contrariilor e mai clară în îmbinarea furcii şi caierului din care „naşte„ firul. Dacă mai adăugăm