care sunt crescute şi lipite una de alta, după cum spun bucovinenii şi moldovenii, să nu mănânce nici un fel de poame îngemănate, căci va face copii gemeni” (S. FI. Marian, Naşterea, 1995 16). Strâns legate de spiritul strămoşului sau de duhurile naturii sunt fructele de' pădure. După Ziua Crucii (14 sept.) „nu se mai culegeau din flora spontană fructe, bureţi etc, deoarece se spunea că sunt destinate morţilor” (E. N.-Voronca, Datinile, 853). În lumea mitologiei populare, nu numai fructul poate influenţa destinul omului. Acesta din urmă, prin atitudinea sa. Şi prin diferitele acte de magie, poate stimula creşterea pomilor şi rodirea fructelor. Printre acestea se numără trasul clopotelor în zile de sărbătoare, stropirea cu apă sfinţită de Bobotează, sfinţirea la biserică, datul de pomană, depunerea cenuşii scoase din vatră de mari sărbători, legarea cu fir roşu sau cu paie etc. Se practică „îmbunarea” copacilor prin daruri rituale: „Pentru ca să rodească copacii, din aluatul de pască ce l-ai ras de pe vatră faci câte un colăcel de fiecare copac ce nu rodeşte şi-1 anini pe o crenguţă” (A. Gorovei, Credinţi, 198). Dar ofranda uneori poate fi combinată, şi cu puterea cuvântului, cu blestemul şi ameninţarea: „Sara, înspre

  Ajunul Crăciunului, femeia când face aluatul pentru turte, aşa cu manele ciucură de aluat se duce în grădină, pe la fiecare soi de pomi, însoţită de bărbatul său, care ţine în mână un topor. Dacă ajunge de pildă, la un măr, bărbatul zice: „Bre muiere, eu am să tai mărul ista, că nu rodeşte deloc*. Femeia atunci zice: „Nu-1 tăia, mă rog dumitale, că cum is manele mele încărcate ciacură de aluat, aşa şi el (marcel) Ja anu' are să rodească„- Aşa se face la fiecare pom, şi se zice că vara pomii rodesc vrăjmaş” (idem, 198).

  , FULGERUL: Simbol al focului ceresc, al forţei şi pedepsei divine. Fulgerul şi trăsnetul sunt atribute ale divinităţilor principale ale cerului: Indra – în mitologia vedică, Qiva şi Vişnai – în hinduism, iar Zeus – la greci, Thor – la scandinavi, Gebelezis – la traci, Perun – la slavi etc. Chiar în monoteismul mozaic, Yahwe (Elohim) păstrează acest atribut al focului şi al luminii, în creştinismul oriental, stăpânul fulgerului este Sf. Ilie: el foloseşte acest „tun ceresc” pentru urmărirea Diavolului şi pedepsirea celor păcătoşi. Se crede că, o dată cu trăsnetul, cade din cer piatra trăsnetului (identificată cu vechile cuţite de piatră sau de fier şi cu vârfurile de săgeţi găsite în pământ sau îh apă). Acestei pietre i se atribuie proprietăţi fecundante şi fertilizatoare. Fulgerul şi tunetul sunt considerate „vocea” lui DumnezeU. În antichitate exista o adevărată ştiinţă de descifrare a acestor mesaje (li-bri fulguralis), iar la noi, în Evul Mediu circulau molnialnicele (si. Mol-nija – „fulger”) – cărţile ce preziceau viitorul, după fulger.

  Este considerat un agent fertilizator, o „sămânţă” cereascĂ. În multe mituri, femeile rămân însărcinate în urma atingerii lor de un fulger. Apare ca simbol al focului ce renovează natura şi societatea, în urma unei furtuni. Primii catolici interpretau iniţialele lui Isus de pe crucifix I. N. R. I. Prin formula: „Igne Natura Renovator Integra”. Această stihie, care poate fi devastatoare, trebuie înfrânta: de aceea, Sf. Ilie în folclorul românesc este şchiop; ambivalenţa trăsnetului şi tunetului merge până acolo, încât ele sunt atribuite uneori Diavolului: „Tunetul este urletul diavolilor vătămaţi” (T. Pamfile, Văzduhul, 82) sau balaurilor cereşti: „Fulgerile, tunetul, de aceea se fac, că balaurii se bat. Se întâlnesc doi solomonari – ce umblă călări pe balauri.

  — Şi nu pot ţinea balaurii lor, să nu se bată. Iar trăsnetul de aceea este, că trăsneşte în balauri Sf. Ilie, când poate au făcut ceva unui om că balaurul este necuratul” (ibidem, 86). Totuşi, în credinţele daco-române, predomină conotaţia sacrală asupra celei demonice. Se consideră, de pildă, că celui omorât de trăsnet i se iartă toate păcatele şi se duce drept în rai (S. FI. Marian, înmormântarea, 394). Se mai crede că fulgerul e o deschidere momentană a cerului, o dezvelire a frumuseţii cereşti tăinuite (G. Coşbuc, Elementele Ut. Poporale, 86). Piatra fulgerului (Săgeata fulgerului) vindecă orice boală. La români, ca şi la toate popoarele din jurul lor, se mai crede că incendiul provocat de un fulger se poate stinge numai cu lapte de vacă, deoarece norii sunt consideraţi drept vaci cereşti (Slavijanskaia mi-fologhija, 152). Mijloacele magice de apărare împotriva fulgerelor sunt identice cu cele folosite împotriva tuturor urgiilor cerului: respectarea

  Joilor oprite (dintre Paşti şi Rusalii) când femeile nu cos şi nu gătesc nici un fel de hrană la foc, a zilelor numite Cercovii-de-iarnă sau Fulgerătoarele (16, 17 şi 18 ianuarie), a sărbătorii Sf, Ilie (20 iulie) şi Palie {21 iulie); aprinderea lumânării de Paşti, arderea sau înfigerea în pământ a sălciei sfinţite la Florii etc.

  FUMUL: Fumul rugului de sacrificiu sau fumul de tămâie este un agent de legătură dintre pământ şi cer, un omagiu adus divinităţii. Este în acelaşi timp un agent purificator conţinând în sine potentele focului care 1-a generat. Fumigaţiile de tot felul sunt nelipsite în riturile de purificare la toate popoarele lumii. Alungă spiritele rele; această credinţă e reflectată în zicala românească: „fuge ca dracul de tămâie”. Fumul înecăcios e considerat, la români, o invenţie a Diavolului: „Dumnezeu când a făcut focul, diavolul de ciudă a stârnit vânt şi a început a arunca la frunze şi la gunoi în foc şi îndată s-a făcut fum” (E. N.-Voronca, Datinile, 1198).

  Există o tradiţie folclorică aproape cvasiuniversală în care fumului i se rezervă funcţia magică de a feri de nenorociri şi primejdii de tot felul: de boli, de gadine, de duhuri rele. Pe de altă parte, stâlpul de fum ce se ridică spre cer e un simbol al legăturii dintre cer şi pământ; el semnifică, totodată, sufletul ce părăseşte trupul, fiind, în felul acesta, legat de cultul strămoşilor şi de zeii cereşti. Cuvântul sfară „miros greu de fum”, pe care il întâlnim în expresia a da sfară în ţară „a da de veste”, se referă la vechiul sistem de semnalizare a