eu ştiu cum sunteţi voi: „Lasă că-mi trece”, până începeţi să vă scuipaţi bojocii pe jos. Vă repeziţi pe urmă la doctor şi când vedeţi că nu vă mai poate face nimic, începeţi să înjuraţi că nu e bun doctorul.

– Domnule doctor, îl întrerupse Boţoghină, nedumerit mereu că medicul uitase ce-i spusese data trecută, păi eu am făcut rost de douăzeci de mii de lei, că mi-ai spus că mă bagi într-un spital unde o să mă fac sănătos într-o lună, două...

Medicul tresări.

– Douăzeci de mii? întrebă el neîncrezător.

– Păi aşa mi-aţi spus dumneavoastră!

– Ai la dumneata douăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit, impresionat de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o privire lărgită, strălucitoare de viaţă şi de speranţă, dar străbătută şi de umbre nedesluşite, umbre ale nopţilor de nelinişte şi spaimă.

– Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boţoghină limpede şi uşurat, ca şi când ar fi fost de pe acum sănătos. Adăugă senin şi împăcat: Ce era să fac? Astă-primăvară au murit doi inşi la noi în sat, tot aşa au stat acasă şi...

– Uite ce e, Boţoghină, da, ştiu acuma... Aşa este, cu vreo douăzeci de mii de lei poţi să intri într-un tratament supravegheat, bine că ai vândut. Eu ţi-am spus data trecută să vinzi şi să faci rost de bani, aşa cum spun la fiecare. Dumneata, bine că ai avut ce vinde... Uite ce-ai să faci: ...ia spune-mi, eşti cu căruţa?

– Cu căruţa, domnule doctor. Cu băiatul.

– Dă drumul căruţei acasă şi rămâi aici. Mâine o să te trimit la munte într-un sanatoriu...

 

XIV

A doua zi dimineaţa, Guica îşi luă ciorapul de gât şi porni spre casa fratelui ei să fie de faţă când Moromete şi cu toţi ai lui au să bage de seamă că Paraschiv şi cu Nilă au fugit cu caii la Bucureşti. Se gândea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat că cei trei băieţi ai lui Moromete au fugit câteştrei de acasă cu caii şi cu oile şi că asta s-a întâmplat – şi Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai aşa – din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraţilor...

Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara trecută cu amândoi caii, Paraschiv şi Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, Sfinţii Petru şi Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Mai întâi, Moromeţii, rămaşi, adică cele două fete, Tita şi Ilinca, Niculae şi mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele; apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strânsul şi treieratul grâului, căratul lui pe arie şi celelalte munci: n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colţ în colţ, să bată la porţile oamenilor după vite.

Acest dat din colţ în colţ îi săra inima Guichii. Şi mai ales dusul Moromeţilor la secerat pe jos. Şi încă: Niculae nu ştia să secere, Catrina Moromete trebuie să rămână acasă şi să facă de mâncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, cu atâţia copii, se dezvăţase să muncească, stătea toată ziua pe mirişte, zicea că leagă snopii, fuma şi umbla încoace şi încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.

„Na! Să vă săturaţi, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să munciţi acum să vă iasă ochii din cap. Şi până să cumpăraţi voi cai şi oi, se întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeţi voi atuncea ce-o să vă facă ei, că v-aţi făcut stăpâne pe casa lor!”

Guica se apropie de podişca fratelui şi se opri pe ea, uitându-se în curte peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn uriaş făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte Moromete, iar în colţul dinspre drum Niculae şi cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae plângea încet, prelung, jelindu-se prosteşte şi spunând mereu unul şi acelaşi lucru:

– Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa! Dă-mi, mă, Ilinco, şi mie nişte flori!

Moromete bea tutun şi se uita spre şosea. Din când în când, cineva trecea pe drum şi îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, spunând „bună să-ţi fie inima, cutare”, sau „să trăieşti, mă, Dumitrache!”. În acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca şi când treaba lui ar fi fost să plângă aşa mereu, fără nici o socoteală.

Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, şi apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineaţa. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la Niculae:

– Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ţinut de coada oilor şi acuma te găsi coroana. Să-ţi dau eu flori din grădiniţă ca să faci coroană altora! Păi dar!

– Dă-i, fa, şi lui nişte flori, dosădito, ce eşti aşa de cârpănoasă?! se auzi din casă glasul mamei.

– Ia mai taci din gură, mamă, aţi săpat vreunul grădiniţa? Să-i dau flori să facă altora coroană! Ia uită-te!

La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă dată el se ridică şi sări spre grădiniţă.

– Să nu te prind că iei vreo floare, că-ţi rup zulufii, Niculae, ameninţă Ilinca de pe prispă.

Catrina Moromete ieşi afară, gătită pentru biserică. În clipa aceea, clopotele bisericii începură să bată. Femeia de închină şi se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit şi ars de soare al femeii era acum liniştit, plin de bunătate. Ea îşi sumese fusta neagră de lână şi îşi ascunse pe la spate cine ştie ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură şi văzând-o pe Guica aşezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă