– Mario, mai lasă şi tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului! Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri şi spui că azi e joi-mari, mâine miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Şi acum, că e sărbătoare lăsată de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii şi tu să asculţi baremi Sfânta Evanghelie!

– Ei las’ să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins şi mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo?

Moromete îşi încreţi fruntea şi aprobă subţirel:

– Aşea-ie!

Guica continuă:

– Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ şi te mănâncă viermii. Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă...

– Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi da, n-are încotro, se plimbă, fireşte...”

– Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în inima voastră! Stăpâneşte ăla spurcatul!

– Păi, stăpâneşte! făcu Moromete din nou.

În acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să mai bocească. Deodată însă el îşi dădu seama că dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă şi se luă după ea şi îi ieşi înainte şi o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale şi începu să verse lacrimi cât boabele de porumb de mari:

– Mamă, mi-a spus dom’nvăţător să fac şi eu o coroană, se jeli el deznădăjduit. Şi mi-a spus să veniţi şi voi la şcoală, mi-a dat să învăţ şi eu o poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din grădiniţă... mi-a spus că o să mă treacă clasa şi că o să spui şi eu o poezie... dom’nvăţător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu’ o săptămână, m-a ascultat şi mi-a spus să-mi fac coroană... spune-i Ilinchii, mamă...

Băiatul îşi încleşta mâinile lui mici şi înnegrite de soare de fusta aspră a femeii şi n-o lăsa deloc să se mai mişte. El se uita în sus spre chipul ei şi vărsa lacrimi atât de copleşitor încât femeia îi puse mâna pe cap şi înghiţind greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră şi îi şopti:

– Du-te în grădiniţă şi ia-ti flori, hai!

Apoi, se întoarse spre casă şi se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă înainte chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat:

– Hai, mă, treci încoace, căpăţânosule, nu ţi-am spus că-ţi dau, ce te jeleşti aşa? Plânge ca blegu!

Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se purta faţă de el ca şi când ar fi fost cu cinci, cu toate că atunci când îşi amintea de această diferenţă atât de mică, Niculae o plesnea.

– Ilinco, Ilinco, ameninţă şi mama din poartă! Pentru nişte flori, fa? Te vede Dumnezeu de sus!

Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, îşi lăsă capul într-o parte şi întări cu fineţe:

– Păi te vede!

Guica stătea mai depărteze pe prispă, împletea la ciorap şi aştepta ca fratele ei să înceapă să se neliniştească de lipsa celor doi, Paraschiv şi Nilă. Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din când în când spre drum răspunzând la saluturi şi nu se sinchisea că deşi soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv şi Nilă încă nu se întorceau cu caii de pe izlaz. Atunci Măria Moromete se întoarse spre Tita, care ajunsese cu măturatu aproape de scara prispei, şi întrebă într-o doară:

– Tito, unde sunt, fă, băieţii ăia?

– Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! răspunse fata în silă.

– Dar de ce n-au venit până acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie ascunsă.

– Du-te şi-i întreabă, răspunse fata ursuză.

„He, o să vedeţi voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine pe jos la secere”, gândi Guica.

– Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica iar. Că vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că s-a stricat la căpriori.

Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte, în grădiniţă, Niculae îşi terminase coroana şi se pregătea să plece la şcoală. El se apropie de tatăl său şi-i puse mâna pe umăr:

– Taicule, dă-mi şi mie pălăria ta, să mă duc şi eu la şcoală.

Moromete se trezi din visare:

– Ce e, mă? Pleacă de-aici!

– Hai, tăticule, zău, dă-mi şi mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.

– Hai, tată, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să bâzâie, spuse şi Ilinca din grădiniţă.

Moromete îşi scoase pălăria din cap, se uită la ea cu atenţie, parcă abia atunci ar fi văzut-o întâia oară, şi spuse:

– Na, mă, pleacă de-aici. Căpăţânosule! Ai un cap cât o baniţă! Unde te duci tu? Ce cauţi la şcoală?

Băiatul tăcu, nu spuse nimic şi se îndreptă sfios spre drum. Moromete îl urmări câteva clipe, apoi îi strigă:

– Mă, n-auzi? Ia vin’ncoace.

Niculae se întoarse şi se opri în faţa tatălui. Aşa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi cu picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.

– Spală-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete descingându-se de cureaua de piele care îi ţinea brâul roşu peste mijloc. Spală-te cu săpun şi na ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămaşă, că parcă eşti dăulat, parcă te-a prins cineva de pe gârlă.

Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare şi alergă spre troaca păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe şosea, se auzi un tropăit zgomotos de cai. Guica sări în picioare atât de repede, încât s-ar fi crezut că a muşcat-o ceva de sub pământul prispei. Poarta se deschise şi cei doi, Paraschiv şi Nilă, intrară în curte. Caii sforăiau întruna şi se vedea că au fost goniţi; dungi mari de umezeală le brăzdau spinarea şi pulpele le erau pline de spuma albă. Guica încremenise lângă prispă şi ghemul negru de lâna i se rostogoli în mijlocul